dragă cititor

recunosc cu mâna pe inimă, nu te cunosc. oare ce vrei de la mine? ce speri deschizând acest blog? vrei sa râzi? să pleci cu ceva? crezi că sunt frumoasă? o nimfetă? mă preferi proastă? obscură? m-ai saluta pe stradă? să facem puțină axiologie, scump cititor, mai are sens să scriu?

Divorcio, legături de sânge

Când a zis traineriţa că e o mare diferenţă între realitate şi proiecţia noastră despre realitate heihei, cred că mă gândeam la capacitatea cerebrală a neanderthalului, cu 50 de centimetri cubi mai mare decât a homo sapiens! Omul actual are o capacitate cerebrală cu 200 de cm cubi mai mică decât sapiens şi eu fac floricele pe lângă subiect, ca la un concert de jazz cu prea multe nesuferite improvizaţii.

Începem cu ştiri de acum îngălbenite, şi anume c-am bifat în limita posibilităţilor Gaudeamusul, eveniment care la mine în jurnal stă sub titlul Gaudeamus liricus (cândva ştiam să fac acordul latinesc, acum măcar ştiu de dragul cui s-a dus Orfeu până la mă-sa-n praznic deci în infern). Numai po-e-zi-e mi-am cumpărat, mă jur să fac bookfestul numai proză altfel or să mă injure copii mei, aşa cum fac şi eu cu ai mei, domle parcă acum o sută de ani când investeau şi ei bani în cărţi şi nu în termopane exista numai henry james! N-am făcut turn de cărţi ca oompa, dar am luat-o la mine acasă pe doamna simona popescu (dane, nu-mi mai vinde gogoşi) şi pe domnul ivănescu şi pentru că mi-a plăcut la nebunie să-l chinui pe flăcăul de la standul vinea, dar şi pentru că mi se năzări mie aşa, i-am cumpărat pe coman şi pe khasis (poze aici, coman no no căsătorit copil, khasis si si).

Peste noapte am avut palpitaţii îngrozitoare, eu am nevoie de o sfoară narativă în care să mă încurc, ce să fac dacă existenţa mea e la fel de stufoasă ca mesteacănul ăsta golaş de pe Drumul Murgului? Mi-am găsit linişte sufletească abia când am ajuns acasă (în piatra-neamţ pentru nou-veniţi, unde am dealuri înalte ca să mă piş de foarte sus peste oraş, aici l-am citat pe dan sociu în cântece excesive). Nu linişte sufletească, pardon, livrească am vrut să zic, căci m-am calmat cu trei dinţi din faţă a lui marin sorescu luată de la anticariat, o comoară sfântă locul ăla; domle, nu m-am mai amuzat aşa copios de când am văzut afişul cu concertul de crăciun smokies.

Şi aici vroiam să ajung! Că nu mi-am găsit deloc linişte sufletească natală, sunt exact ca pesonajele lui slavici (şi nu numai, dar atât îmi vine în minte) supuse unui hybris, incapabile să se readapteze la matricea ancestrală (simt că voi avea acum mulţi vizitatori de-a doişpea). De la faptul că se înalţă clădiri lungane ameninţătoare pentru ochiul pietrean, special antrenat să se-nvârtă panoramic şi să-şi vadă muntele, până la faptul că taică-miu era mai interesat de bujii decât de sosirea mea, am dus-o numai în suspine şi regrete că am bătut juma de ţară. Pe Număducecapul tot n-o duce capul şi pocnesc slanele pe ea mai că-mi vine să zic că-i o femeie totemică, Viaţădecâine e fericit cu noul lui job o zi dorm şi trei stau degeaba, maica mea are în continuare apucături de Catrina Moromete, Mamut mi-a promis filmografia completă Charles Chaplin şi m-am întors doar cu Modern Times, mi s-au rupt papucii şi am fost nevoită să-mi cumpăr o pereche de femeie trecută. Însă capacul a fost pus de cei doi copii ai lui Viaţădecâine, care în loc să mă întâmpine cu o mătuşă dragă te venerăm tu care ne aduci cărţi şi pixuri în formă de buburuze, m-au primit cu un călduros de ce ai venit? Şi cu Mowgli mă înţelegeam mai bine.

La cina în familie s-a discutat despre ce fel de bărbat s-ar asorta cu mine, s-a luat decizia că trebuie să fie cu cel puţin o palmă mai înalt, eu am dat-o în feminism, scântei între mine şi taică-miu, m-am jurat că nu mă mai duc acasă câte zile oi avea (deci presupun că până la crăciun o să mor), divorcio, diferenţe ireconciliabile. Şi în loc de porc zic s-o tăiem pe Număducecapul.

Konkret

Uneori mă apucă o covârşitoare dorinţă de a tăia, de a spânzura şi de a ponegri până în pânzele albe. Dar astea nu sunt noutăţi pentru cititorii acestui blog antipatic, ce e proaspăt scos din cuptor e faptul c-am descoperit că în mine zace un soi de jurnalist deontolog, care aşteaptă să se întâmple un lucru înainte să vocifereze pe diverse teme. Astfel, dragii mei, trebuie să ştiţi că eu m-am dus la recrutare la doua organizaţii (vorbim despre voluntariate, call me Mother Theresa though i'd much rather prefer Guadalupe) şi pentru mult timp n-am primit nici un răspuns.

Dă şi-njur-o pe aia de la HR, pe marele boss, pe candidaţi, incepe să-ţi faci probleme, dacă nici la un amărât de voluntariat nu mă primesc eu cu ce îmi mai plătesc pâinea cea de toate zilele şi excesele de la Zara? Piaţa de muncă e foarte tristă, ăştia te tranşează, cum îmi stufoşesc cv-ul, vai de viaţa mea, am să şterg mesele la gregory's, văleu mor! Numai bine ce am primit răspuns de la amândouă că mă vor. De la primul nu pot să renunt, pentru că orele prestate se constituie ca practică pentru facultate, de la a doua nu renunţ nici să mor, învăţ chestiuni de PR (nu, nu cum să port mărgele) plus un tip acolo foarte drăguţ şşşşşşş că poate ne aude cineva.

Timp mai am doar de scărpinat în cot.

Veselia zilei de astăzi a fost mica socializare de la metrou, când o coleguţă m-a întrerupt din citit şi mi-a spus că de când a început facultatea m-a văzut cu botul numai în cărţi. Uh-la-la, las impresii oamenilor! Mă bucur că a ratat momentul când îmi făceam contur la unghii cu pixul.

Tristeţea zilei a fost refuzul lui zaiţ de a-mi pune la spălat nişte blugi, iar intru în perioada de boschetăreală. Există în Bucureşti spălătorii în stilul acesta?

”Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile”

Am hotărât: prefer să fiu proastă printre deştepţi decât viceversa
Prefer să fiu cea care tace într-un grup decât cea care vorbeşte despre sine
(blogul e-al meu, aici am voie şi să fac tumbe)
Prefer să mă mint decât să-mi deplâng bolile muiereşti chill fată
Prefer să fiu singură decât să construiesc un cult pentru o pseudoceva (un puţan vreau să zic băi fetelor alea care renunţaţi la prieteni-tot de dragul unui mucofan)
Prefer să vorbesc despre împletitul unul pe faţă unul pe dos decât să mai aud vreodată de raportul de proporţionalitate chirie-numărul de staţii până în centru
Prefer să nu iubesc Bucureştiul, vârsta îmi permite să fiu selectivă.

Eu vă vreu

În situaţia disperată în care mă găsesc, când nu pot lega un cuvânt de altul dar nu-mi permit totuşi să-mi pierd bruma de cetitori care îmi acordă atenţie flatantă, am gândit eu că frumos m-aş scoate povestind ce am mai citit, căci au existat înaintea mea minţi luminate. Dar după mine doar potopul.

Condiţia umană mi-a uscat ficaţii, încă n-am terminat-o, şi instinctul meu de faimă christică îmi spune că e genul de carte care, după ce ai terminat ultimele pagini întrebându-te ce dracu e Gomindanul, consorţiul, etc (n-am avut timp de gugălit), ţi se înfige adânc, revenind cu frânturi de dialog, scene, sentimente despre curaj, libertate, moarte, absolut, iubire, amor, prietenie. Ei, dar dacă n-am terminat-o, nu mă apuc de dat cu părerea, mai bine vă zic de o povestire recomandată de o tanti delicată ca o cariatidă, căreia îmi tot vine să-i zic salve magistra din motive de costumaţie geometrică.

Autorului îi zice Heinrich Boll cu umlaut, neamţ el este şi a scris multe căci am văzut pe raft la bibliotecă, dar nu ştiu că n-am avut timp de gugălit. Volumul de povestiri se numeşte Destinul unei ceşti fără toartă, şi povestirii împricinate îi zice Colecţia de tăceri a doctorului Murke. Totul este de interpretat pe substrat filosofic, căci acest Murke, care avea mereu o carte în buzunar şi ţigări, trăia nişte timpuri 1984-orwelliste. Tânăr şi ascuţit, Murke lucra la radiodifuziune şi în această particulară ocazie, trebuia să taie de pe bandă cuvântul Dumnezeu şi să-l înlocuiască cu fiinţă superioară pe care o venerăm. Asta de vreo treizeci de ori într-un discurs mediocru despre artă. Pentru o piesă de teatru cu subiect religios, s-a constatat prezenţa unei stânjenitoare tăceri între replici, drept pentru care s-au înlocuit pe bandă cu bucăţile de Dumnezeu. Un minut întreg de tăcere pentru preţioasa colecţie a doctorului Murke.

Am citit povestirea într-o pauză la fântână, m-a prins atât încât nu-mi puteam ridica ochii, ştiam totuşi că se holbează cineva la mine, am sperat să fie vreun făt, când colo un chinez fără şosete. Dezamăgitor.

Am câteva suculenţe de povestit şi despre mine, sunt o dezmăţată, dar vreme este. Că nu plec nicăieri.

Plantăm şi creştem jâmanfişism

E-un lucru grozav că se poartă gri sezonul ăsta, în sfârşit, după ani grei de ratări, sforţări supraomeneşti, bocete înăbuşite în pernă sau în ciocolată, intuiesc o sincronizare a chetuacurilor cu dulapul meu (care acum e un sac de plastic, ţais). Nu că m-aş fi dus eu prin magazine cu ochii beliţi după gri (foarte seacă această culoare, nu ne ajunge peisajul urban?), ci pentru că sub legile fizicii, metafizicii, a maşinii de spălat şi-a lui perwol magic pe dracu, griul se traduce prin negru spălat. Taman, dulapul/sacul meu e plin, duamnă la modă mă fac.

Eh, acest aspect îi povestesc unei prietene şi-o văd că se duce undeva la vale, căzută pe gânduri, ce dumnezeu, mă gândesc, dacă şi-un subiect de ăsta de piţipoance te depresionează, ce-o să ajungă de sărmana britni, la care ea mă-ntreabă ţi-am povestit ce am păţit la bucureşti cu un promoter? Eu de colo, nu, hai că îmi place să ascult povestioare. Se face că aşa: era stimabila mea prietenă la universitate şi căuta edgar quinetul ca acu-n carul de fân, fără să ştie că trebuie să dea colţul, expun şi acest aspect să mă simt şi eu bine, în fine, şi-un băieţaş la vreo douăjde ani o sâcâia să ia un pliant. Prietena mea nu şi nu, pe ea nu o interesează mobilele, hai te rog că mă grăbesc. Bun, şi flăcăul o apucă de mână şi cu o voce molfăită îi spune: atitudinea ta (un ta scuipat cu silă) provoacă atitudinea celorlalţi. Şi ştii de ce? Pentru că eşti îmbrăcată ca o ţărancă. Ca o ţărancă. Ca o ţărancă. Am pus eu ecou, efect special.

Am rămas amândouă blocate cu privirea-n gol. Aici notăm teama numărul doi, nu cea mai mare, noii concetăţeni. Nu-mi vine să fac acum un microeseu pe baza discriminării provincialilor şi-a diferenţelor capitalişti-noncapitalişti, mai mult mă interesează cum o să trecem peste. Păi şi ce ne facem? Păi ne facem nesimţite! Da, sau surde.

Lucruri fabuloase la care asist neputincioasă în calitatea mea de martor ocular

Se petrec lucruri în oraş de o dubioşenie crasă şi mie la horoscop îmi zice că am detectivismul în sânge, deci am notat în carneţel cele ce urmează. Scriind cuvântul carneţel mi s-a făcut poftă de carne, gen biftec aşa, vouă nu? De la capăt cu liniuţă:

- la bibliotecă toate cărţile lui nietzsche erau puse de-a-ndoaselea, cotoarele înspre raft, înţelegeţi? o profanare mai ceva ca-n ziua când nişte satanişti au făcut cerere la primărie să li se cedeze biserica Sfântu Ioan Domnesc, suspectez apariţia unei secte walpurgice (recunoaşteţi cuvântul din dilemateca?)

- pe strada 22 decembrie stă un nostalgic revoluţionar care lipeşte săptămânal pe geamul de la balcon postere cu fuck you românia, articole despre mineriadă, necrologuri, ce mai, un deliciu. săptămâna asta renovează dar tot a agăţat portretul lui che guevara, cântăreţul ăla, îl ştiţi.

-nenea Jănel care ne-a pus faianţă şi pe care tata îl aminteşte ocazional numindu-l netrebnicul alcoolist care mi-a distrus bucătăria bea astăzi la paradiso un nectar.

-barul paradiso e undeva la colţ de cartier şi de fiecare dată când trec pe acolo îmi aduc aminte de el paraíso en la otra esquina a lui llosa, o carte tare bună, aş reciti cu drag.

- ema şi-a băut cafeaua la mine şi şi-a spălat ceaşca, în condiţiile în care suferă de chiuvetofobie

Panaghia!

Fără pic de deferenţă şi delicateţe, zaiţ mi-a lăsat scris pe un post-it pe frigider "Mierlingo, am de mărturisit/Blogul tău e ruginit/Zic să-l dai cu vaselină/Vreau să cânţi la mandolină/Toată ziua dau refresh/Mult gunoi mai ai sub preş".
Cam jenant, zaiţ.

Mutându-mi atenţia spre cititori mai de vază (chinezească), trebuie să vă aduc la cunoştinţă că mă pregătesc fiziceşte şi spiritualiceşte pentru o experienţă transcendentală care-mi solicită timp şi minute de mobil. M-au prins nouăşpe primăveri şi eu nu m-am urcat niciodată pe Ceahlău, aşa că mă gândeam că dacă mâine poimâine crăp şi ajung în raiul comuniştilor, nu o să am ce vorbi cu Sadoveanu. De dragul unei conversaţii fructuoase cu sus-numitul, această excursie este imperioasă.

Sunt trei posibilităţi de a urca pe Ceahlău. Unu, cel mai adesea auzit de pe la prietenii mei beţivani-urci nerăbdător să goleşti tot alcoolul din ghiozdan, ajungi la Dochia, intri în comă, îţi revii după trei zile şi cobori. Doi, auzită pe la intelectuali- urci într-o tăcere funerară, te faci una cu muntele mistic şi te întorci într-o călduroasă primordialitate. Pe a treia nu o ştiu, de aia mă şi duc.

Până se face vremea plecării, căci trebuie să mă purific şi să mă exfoliez, mă pun bine pe lângă madam ema ( corason, eşti soarele meu!) întrucât ea are papuci de urcat pe munte şi eu sunt de părere că dacă vreau să mă cunun cu natura, trebuie să respect vorba something old, something new, something borrowed, something blue.

Şi zaiţ, noi ne vom mai auzi la transhumanţă, când am să-ţi aduc nişte mizel şi-am să zic că ce ştii tu, e greu să fii la înălţime.

Noi suntem adevăraţii bagabonţi

Pe lumea asta nimica-nimica nu este mai amuzant decât lirica adâncă şi răscolitoare a lui puia scris cu igrec, dar eu nu scriu cu igrec că dacă îşi dă google nu vreau să ştie că eu mă ţin de maţe când râd la versurile lui, pentru că are ochi frumoşi şi ar trebui să existe o lege prin care oamenii cu ochi frumoşi să nu fie ofensaţi. În special domnişoarele roşcate cu ochi verzi, care sunt predispuse la ofense amplificate de paranoia şi care îşi croiesc apoi greu drumul în societate. Din acest paragraf veţi reţine doar că m-am făcut roşcată.

De dimineaţă m-am trezit cu gândul că mă comport cu părinţii mei ca un dictator absolut, mai puţin că nu am cultul personalităţii, tabloul ăla kitsch din clasa întâi a fost agăţat la iniţiativa lor. Dictatura mea se manifestă prin impunerea terorii vaaaaai, nu ţi-am pregătit nimic de mâncare! hai fac un borş acru, ce vrei?, prin dări ai bani? câţi să-ţi dau? şi prin supunere nelimitată, gen taica frânt de la muncă îşi stoarce ultima sevă şi se duce să-mi ia un 3 în 1 dacă îl rog. Ar fi cazul să mă simt prost? Ă, nu! Să facem un salt în timp şi să ne aducem aminte cum tata a strigat în tren după mine Miluţa, să fii fată cuminte! tocmai când trecea prin vagon o iubire din liceu. Of, tot drumul am stat cu ţolul în cap şi am citit, măcar am terminat Pivniţele Vaticanului, Gide ăsta e un şiret. Să ne aducem aminte de asemenea cum au sunat rudele rurale interesate de destinul meu academic, şi mama, fiindcă îi ardea cartoful pe aragaz, a răspuns că am intrat la Bucureşti la te-le-co-mu-ni-ca-ţii! Auzi la ea! (ah, nu v-am povestit probabil că mi-s studentă pe la nu ştiu ce comunicare, treburi futile) Şi deci gândul de azi-dimineaţă a fost spulberat.

Mă opresc fiindcă sunt greu de urmărit, adică eu reciteam şi nu înţelegeam, dar nu şterg pentru că asta sunt.

it's getting cold on this island

Dragă zaiţ, aseară în timp ce te scobeai în oglindă şi te-am întrebat de activităţile mele blogăristice, am înţeles că nu-ţi plac prestările mele listă-codificat-aproape poezie. Ţie-ţi plac observaţiile răutăcioase, acelea la care rânjeşti ca un grinch cu sprâncene încovoiate. Să mă ierţi, zaiţ, nu pot estima cât de repede te pot satisface dat fiind faptul că singurul lucru răutăcios pe care-l deţin e că tu nu ştii cine e Sarkozy şi m-ai întrebat aşa ştrengăreşte "te întrebam să văd dacă ştii tu".

De când am deschis cursul intensiv de portugheză, simt aşa un avânt să plec în Curitiba, din simplul motiv că sunt sigură că se pronunţă Curiciba. N-o fi având Curitiba stil ca în Berlin, dar imaginează-ţi cum ar fi să trimit o carte poştală Bom dia, mae! Sou em Curitiba, a cidade da gente, gosto muito!

Şi în Curitiba aş asculta cu siguranţă asta

Nu ştiu ce muzică merge cu avionul

la tren nu am niciodată probleme.

Mâine dimineaţă mi-s dusă, cu ciorap cu tot (am optat pentru bleo, copila de clasa a doua din mine ţopăie de încântare). Pour la premiere fois, m-am uitat la meteo pe tevesanc, ăştia vestesc ploaie o-o, adio fuştă, quelle tristesse pentru ochiul belgian şi totuşi ploile trebuie să fie foarte drăguţe în Bruxelles. Tot pentru prima dată am schimbat leul în euron, iată am săvârşit primul gest de dezrădăcinare. Banii cei noi au miros de anticariat şi nu pot să cred că, dacă am norocul lui Vio, pot să cumpăr două pulovere cu cinci euro. Eu sper să găsesc bomboane Quality Street şi să le împart cu blogherii, prieteni de cruce.

Maica mea a dat comunicat de presă că nu-mi mai plăteşte internetul fiindcă nu învăţ nimicătelea şi-o să ajung să-mi distrug viaţa propăvăduind medicina naturistă în casele pocăiţilor (aceasta este percepţia mea de distrugere a vieţii, mama ar fi dat drept exemplu ceva de la surprize). Deci dacă lipsesc exagerat de mult, acesta ar putea fi un motiv.

N-aş vrea să vă plictisiţi în absenţa mea, vă las nişte muzici după cum v-am obişnuit. Unu, profităm de traficul meu umflat cu pompa pentru a vă aduce aminte de muzica ţâţoasă pe care am uploadat-o în perioada mea stats-modestă. Doi, motion sickness, mă întreb când oi pune şi eu mâna pe documentarul electro.

Şi de-o fi să mor, vă rog să nu-mi căutaţi poeziile crizate erotic, să-mi publicaţi un volum şi să scrieţi cât de jănială am fost. Prefer să mă faceţi personaj de roman, să-mi ridicaţi o statuie, să fie liceul rebotezat după numele meu, lucruri din astea mărunte. A, şi la inmormântare neapărat fanfară. Şi bărbaţii să poarte gâtlegău. Totuşi ar fi păcat să mor fără să-mi câştig un loc de coşciug în cimitirul Bellu.

Lepetitmouton nu mai prezintă enteres

Pentru că devine paranoică.

Pentru că regretă c-a citit literatură română într-a opta şi-a noua şi acum nu mai ţine minte nici cât negru sub unghie. Abia astăzi m-o trăznit existenţa Bisisicăi, lua-o-ar moartea, c-am uitat de ea, aş fi putut face mare tamtam pe asemănări şi deosebiri între existenţele noastre precare. Am uitat ce se întâmplă în Enigma Otiliei, deşi nea Călinescu ăsta insistă pe originalitate şi el e un Balzac-wannabe în toată firea. Slavă cerului, pentru alte capodopere am indivizi în clasă care să-mi amintească ( o Emilia Răchitaru le-i-tă şi doi fraţi gemeni cu obiceiuri nesănătoase=memento pentru madam Papadat-Bengescu)

Pentru că i-au trebuit olimpiezi în clasa a doişpea, la ce i-o mai fi folosind de acuma Nozick şi Hayek, să-i spună bunul Dumnezeu sau boşcăii care hotărasc materia de olimpiezi. Dacă aveam deja diplome de naţionale, de ce m-am mai dus? Atenţie, puradei care citiţi, voi da sfatul vieţii, deci ciuliţi ochiul: activităţile extraşcolare ( cambridge, olimpiade, carnet de şofer, schimburi de experienţă) se fac până într-a doişpea. Fireşte, dacă e să îmi exprim părerea pe-o coordonată idealist-radicală, clasa a doişpea ar trebui făcută de două ori, o dată pentru formare social-culturală (unde-şi bagă coada frumuşel obiectul filosofie, pe lângă alte delicii gen literatura universală) şi o dată spre calmarea monştrilor din învăţamânt învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi care insistă să testeze capacităţi de memorare şi nu de comunicare.

Pentru că nu mai este amuzantă şi se screme.

Pentru că e previzibilă. Deja pot să vă aduc la cunoştinţă momentele esenţiale ale viitorului meu: bruxelles-ziua mea-atestat-banchet-bac-admitere iulie-admitere septembrie.

Dacă aş putea, aş redirecţiona blogul ăsta, măcar până scap de ciufuţenie. Aş angaja un blog-sitter. Sau mi-aş vinde sufletul diavolului.

În încheiere şi apropo de nimic, eu nu sunt the Vama Veche kind of girl, vă rog dacă îmi împărtăşeşte cineva non-aderenţa să se pronunţe aici, because căci mă simt ultima euglenă din univers.

Către mine

Dragă lâ pâti muto sau eu,

În calitatea mea de conştiinţă care te iubeşte, îţi recomand să-ţi faci o asigurare de sănatate, în caz că nu o ai deja şi ţie nu-ţi trece măcar prin minte. Ia-ţi măsuri pentr-un sicriu, cel mai scump, că doar nu plăteşti tu, deşi ar putea să te disece post mortem şi să-ţi vândă organele. Îndoapă-te cu nişte calciu, magneziu, pastile de astea de care te fereşti, nici nu ştii cum poţi claca şi mai ales crăpa. Şi nu, nu vom face referire la cazul Ralucăi Stroescu, cel mai bine a zis astăzi domnul Fry.

Ideea e că-ţi merge bine. Bătator la ochi de bine. Altfel cum îţi explici că pentru prima oară ţi-ai auzit telefonul vibrând şi ai răspuns chiar dacă nu cunoşteai numărul (mda, frustrată)? Ai vorbit cu dom' director, adică mă rog, el bâiguia ceva, tu te gândeai dacă te ceartă c-ai chiulit şi căutai o scuză pluzibilă gen atestatul. Bâiga, bâiga, bâiga, bâiga, omul ăsta îţi spune ceva de Bruxelles, de un punctaj, printre primii în liceu, ai paşaport? N-am! Faci la urgenţă. Adică tu, fomistă cum te ştiu, te duci pe 9 mai la Bruxelles, la Palatul Parlamentul European. Aşa-i că răsare acum în tine un puiete de mândrie? Aşa-i, că te cunosc. Numa' să nu iasă salcie, că la prima furtună se duce pe gârlă.

Wake up and smell the coffee

Mi-e greu sa scriu de la calculator strain, mai ales cu o rezolutie mare (baby, you've got to find yourself a computer geek), dar stiu ca suspinati adanc cand tot vedeti postul anterior, deci va spun. Ma intorsei cu mentiune si infima suma de 45 de lei, nu pot sa-mi cumpar nici un chilot, dar e bine de pus experienta la sivi. V-as fi facut cu mana de pe podiumul olimpic daca n-ar fi fost o atmosfera de marlanie, ce m-a determinat sa ma premiez in pas grabit. Resita a fost ceva foarte vag, diafan, pentru ca am fost intr-o zi in Timisoara de care m-am indragostit iremediabil. Aventurile, momentele jenante si ocheadele vi le povestesc acasa. In Bucuresti am sosit sambata seara si de atunci parca sunt intr-un continuu maraton, prinde 69, coboara aici, mai repede pe trecerea de pietoni, coborarea pe partea stanga, hai cu liftul...greu. Ghidare, masa, casa si machiaj mi-au oferit nimfele Andreea si Irina, niste frumoase si niste adorabile, de unde mai pui ca fac si cele mai bune sandvisuri cu branza Feta. Aseara furam la Bucurestii de altadata/Festival 39, tres joli et intime, ne-au pus Nouvelle Vague si chelnerul ne-a zambit cu larghete. Astazi ma gasiti prin Lipscani, Rosetti si pe la universitate. Cu bine.

Me gusta tus pijamas

Când trebuie să dau jos pielea de fetiţă masculinizată şi să-mi bag corniţele în pernă, nu mai întâmpin nici o problemă vestimentară, răsuflu uşurată şi dă-i cu somn. Dar cu această olimpiadă, devoratoare de energii şi veaţă, m-a izbit că o să mă vadă o întreagă Românie cu un tricou parşiv şi moştenirea fraternă a pantalonilor scurţi. Deci exclus. Deci purcedem în călătorie pentru pijamale. Ş-apoi eu credeam că de unde-ţi cumperi chilotul şi şoseta, găseşti şi pijamaua, numai că eu n-am găsit decât taman sexines, deci exclus. Aşa că am pornit agale spre marele complexe comerciale, eu nu ştiam că există chicioşenie şi în industria pijamalelor. Da' naca este, şi încă cum, zgârâiată mi-i retina de pisicuţe cu inimioare cu sclipici, măgăruşi fosforescenţi, onduleuri şi buzunărele satinate. Ochiu' şi-a revenit la întrezărirea unor pijamale cu Bart Simpson dar iar mi s-a dat în căpăţână de o viperă-vânzătoare "Astea-s pentru bărbaţi". Deci eu cred că am stofă de bărbat, dar am nişte lucruri ataşate care-mi demonstrează că nu. Eh, şi-am continuat pelerinajul printre perversiuni şi veşminte icsicsel, cine a zis că pijamalele trebuie să fie largi, să vie la mine la urecheat! Şi în final mi-am luat o dubioşenie piersicuţă, mama zice că arăt ca un trandafiraş, eu refuz să mă văd în oglindă, dacă nu m-or plăcea compatrioţii de cameră, atâta rău. Şi-aşa în primele seri toată lumea nu mai poate de emoţii, si în următoarele de beutură.

În rând cu lumea

Uameni buni, în procesul meu pregătitor de punere a pirostriilor ( 'Nezău ştie cu cine, că LGB a fugit cu o capră şi alter-ego Bibire e la dezalcoolizare, că s-a tot inhăitat cu diverşi sfatuitori de căsnicie), io vă anunţ că azi, îndrumată de maţul chiorăind, am gătit o supă. Şi-am luat o fidea de ceea nebună, lungăăă de sorbi la ea până rămâi fără aer, daca aş fi avut două guri făceam Doamna şi Vagabondu, zău.*Acum păstrăm un moment de linişte pentru cei care n-au părinţi să le gătească* Sanda Marin asta era tare plictisitoare, adormeam şi îmi curgea zăbala din gură când îi citeam reţetele aşa că am scos eu tăte condimentele din dulap şi-am pus. Niţeluş piper, niţeluş oregano, pătrunjel uscat, suc de roşii, parcă mi-a scăpat şi o lingură de uloi. N-am pus ceapă şi morcovi, că maţul n-ar fi avut răbdare, dar voi să faceţi cum zice popa, nu cum face. Acuma voi nu puteţi să vă aşteptaţi ca prima mea supă non-instant să iasă genială, ba chiar cu mâhnire în suflet recunosc că avea gust de supă de cantină. Cine era trimis de mama şi de tata vara să se joace cu puţa-n balta la Albatrosul Năvodari, va simţi acum pe limbă gustul inconfundabil.

De altfel, am amintiri abominabile cu tabarele din Năvodari, că n-am ieşit miss Delfin, Pescăruş, Salamandră si-a luat una de dansa pe Aţucar Moreno. Mi-au ucis copilaria.

Lady Muck

Lepetitmouton se plictisea grozav şi întâlnindu-se fortuit cu oglinda, când îşi punea opincile în picioare, şi-a spus "O, o, o, măi mutonelă, ce ai putea tu să faci senzaţional ca să ai ce povesti pe blog? Când deja lumea intra pe păşunea ta căutând statusuri de belea, zic că eşti o oaie ratată şi soon to be sacrificată ". Oglinda, nesimţită în sinceritatea ei, i-a spus să lase păşunile virtuale şi halucinogene deoparte şi să se preocupe mai mult de integritatea ei fizica, dacă doreşte să behăie în societate şi alţii să behăie cu ea. Lepetit a suspinat uşor, pentru că după atâţia ani de emtivi şi vieici uan ea credea că frumuseţea interioară contează, însă a cedat presiunii şi-a făcut o hotărâre pe care avea să o posteze pe blog pentru că nu a mai postat de mult şi nu doreşte ca vizitatorii ei să creadă că ea a intrat în dugheana neinspiraţiei. Dispoziţia ei este să nu mai mănânce şi să devină străvezie. Dacă îşi va vopsi părul în verde, ea va arăta ca un ficus. În programul de astăzi, 20.02.2007, Lepetit a mâncat o ciocolată neagra, două bomboane şi trei felii de pâine cu unt de arahide. Ştiu că nu vă interesează ce a mâncat, dar dacă reţeta va da rezultate, ea va pretinde drepturi de autor, franciză şi o statuie în faţă la TNB.

Lepetit va arata astfel la banchet:

Alessandra, cu iubirea cum stai?

Am spus şi susţin cu îndârjire: cel mai bun prieten îmi este mp3playerul. Păi cum să nu fie, când stă mereu legat de gât, lânga inimioara mea (la pept, bre!) şi-mi cântă în urechi numai vorbe dulci? Un mp3player nu te lasă baltă pentru un troglodit şi merge cu tine chiar şi la cele mai plictisitoare cumpărături (nominalizez in top 5: 7 metri de rejansă, paste cu ou.uou!, o cutie de Captopril, o franzelă, grisine cu sare). În schimbul unei mici cantităţi de curent electric, un mp3player va dansa cu tine tango, va face pe raverul berlinez care-şi vântură ţepii în preajma ta, şi-ţi va transforma zilele din sala de lectură în concerte Bălănescu Quartet.

Iubirea dintre mine şi mp3player a devenit aşa de mare, încât, într-o sfântă zi de joi, a orbit. Adică din moment ce eu vad să tastez, vă puteţi imagina cui i s-a stins ledul. "Ideal, un iubit chior", mi-am zis, dar treptat m-au apucat remuşcările (adică mă muşcam în acelaşi loc de mai multe ori) şi m-am încumetat să mă deplasez la UltraPro să mi se doftoricească iubirea. Don doctor de gadgeturi şi alte sculării şi-a dat verdictul dureros: operaţie la Bucureşti. Cu inima frântă, i-am adus cutiuţa în care a şezut şi l-am lăsat să plece. De dragul iubirii, i-am făcut ochi dulci lui nenea doftor, ca să mă asigur ca mi-l aduce acasă întreg şi clarvăzător. După o săptămână de dor nesăbuit, m-au sunat să ridic cadavrul înviat, am pornit în goană, am tras câteva semnături, am luat cutia my preciousssss şi am început să recit poeme de amor prin carton.

Back home, în vremea dezvelirii mormântului, mai că mă podideau lacrimile. Am ţopăit într-un sărut frenetic şi cum ne pupăceam noi acolo, numai ce observ o strălucire nefirească. Eu ştiu că iubirea îţi dă un aer sclipicios, dar playerul părea prea pimpin'..îl iau la puricat...stresantul meu prieten-om, într-un exces de jalousie îmi trânteşte:"hahaha, ţi-au înlocuit ştiftul cu unul noi. Îţi dai seama ce ştift de doi lei era, dacă ţi-au trimis altul?". Mă simţeam trădată de vechea iubire. Mai rău, simţeam că-l trădez pe răposatul cu fratele lui geamăn şi strălucitor. Of, până să bag usb-ul în el, a fost tare greu....Dar apoi mi-am revenit.

Cum îmi fac viaţa trăibilă

• înmoi covrigul în cafea
• analizez chipul bărbaţilor pe stradă cand amorezele lor le vorbesc despre chestiuni futile
• îmi botez obiectele din jur şi comunic cu ele ca şi când mi-ar fi prietene ( le-am spus cizmelor mele rocăreşti Petru şi Pavel, pâna când mi s-a transmis că ar fi o blasfemie şi acum sunt în căutare de nume noi; am un dinte pe care-l cheama Psiuuuche)
• când mă supără Ema, mă uit la acest videoclip jenant şi-mi imaginez că dănţuieşte ea
• citesc măcar începutul unor cărţi pe care timpul şi ideile mele despre lectură nu-mi permit sa le continuu
• cer de la o prietenă ( Miss Havisham din Great Expectations, varianta 18 ani) copy-paste-uri din conversaţii incisive cu bărbăţei
• mă tai cu lama (ha! just checking if you were paying attention)

Jizăs, tăta ziua vorbesc numa despre mine. Sufăr de egocentrism limfatic şi trombocitos. Mă duc să ma tratez.

• o să particip cu un prieten la homemade.ro Nia! <----boala!

Tot barbatul!

Ema, te iubesc si ti-as tine parul daca ai vomita, dar blogul arata tare urat cu merele alea. Asa ca ne-am reprofilat pe template-ul Green Bubbles, you know, verde cum e culoarea ochilor mei daca n-ar fi si ceva albastru amestecat pe acolo si gri precum cadrul asta urban care ne taie din avantul plasmuitor.
M-a ajutat (a se citi a facut toata treaba) Adrian aka Marinimosul (da, am lasat un barbat sa-si bage coada, cu toate aerele mele de feminista descurcareata) si umanitatea ii multumeste si-i transmite sanatate si ciocolata; era un emoticon care dadea din brate in semn de veneratie, dar il uit mereu. In orice caz, barbatul nu trebuie sa stie ca tu ii apreciezi efortul depus, ca apoi se urca in rachita si bate din aripi.
Hehe, draga eu, acum ca i-ai pus blogului straie noi, iti doresc posturi cat mai putin prolixe. Ha! Don't I sound smart! Am intalnit cuvantul prolix intr-o carte si m-am jurat sa-l folosesc.