Lepetitmouton nu mai prezintă enteres

Pentru că devine paranoică.

Pentru că regretă c-a citit literatură română într-a opta şi-a noua şi acum nu mai ţine minte nici cât negru sub unghie. Abia astăzi m-o trăznit existenţa Bisisicăi, lua-o-ar moartea, c-am uitat de ea, aş fi putut face mare tamtam pe asemănări şi deosebiri între existenţele noastre precare. Am uitat ce se întâmplă în Enigma Otiliei, deşi nea Călinescu ăsta insistă pe originalitate şi el e un Balzac-wannabe în toată firea. Slavă cerului, pentru alte capodopere am indivizi în clasă care să-mi amintească ( o Emilia Răchitaru le-i-tă şi doi fraţi gemeni cu obiceiuri nesănătoase=memento pentru madam Papadat-Bengescu)

Pentru că i-au trebuit olimpiezi în clasa a doişpea, la ce i-o mai fi folosind de acuma Nozick şi Hayek, să-i spună bunul Dumnezeu sau boşcăii care hotărasc materia de olimpiezi. Dacă aveam deja diplome de naţionale, de ce m-am mai dus? Atenţie, puradei care citiţi, voi da sfatul vieţii, deci ciuliţi ochiul: activităţile extraşcolare ( cambridge, olimpiade, carnet de şofer, schimburi de experienţă) se fac până într-a doişpea. Fireşte, dacă e să îmi exprim părerea pe-o coordonată idealist-radicală, clasa a doişpea ar trebui făcută de două ori, o dată pentru formare social-culturală (unde-şi bagă coada frumuşel obiectul filosofie, pe lângă alte delicii gen literatura universală) şi o dată spre calmarea monştrilor din învăţamânt învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi care insistă să testeze capacităţi de memorare şi nu de comunicare.

Pentru că nu mai este amuzantă şi se screme.

Pentru că e previzibilă. Deja pot să vă aduc la cunoştinţă momentele esenţiale ale viitorului meu: bruxelles-ziua mea-atestat-banchet-bac-admitere iulie-admitere septembrie.

Dacă aş putea, aş redirecţiona blogul ăsta, măcar până scap de ciufuţenie. Aş angaja un blog-sitter. Sau mi-aş vinde sufletul diavolului.

În încheiere şi apropo de nimic, eu nu sunt the Vama Veche kind of girl, vă rog dacă îmi împărtăşeşte cineva non-aderenţa să se pronunţe aici, because căci mă simt ultima euglenă din univers.

Uber Schule

Am făcut foarte puţine lucruri interesante la obiectele socio-umane, şi atunci când le-am făcut, au fost cu profesori suplinitori. Excluzând filosofia, pe care o învăţ pentru bac, nu ştiu absolut nimic în materie de logică, psihologie sau economie şi tare-mi vine să cred că totuşi am pierdut ceva. Trei ani de zile, notele s-au luat pe baza unor teste grilă, 40 de minute dictare, 10 timp de răspuns; partea interesantă e că toţi aveam aceleaşi răspunsuri şi notele erau întotdeauna diferite (colega din faţă nouă, eu opt, colegul de bancă şapte). Se spune că cine vrea să înveţe, învaţă singur-cai verzi, părerea mea! Fără un bun pedagog...

Lucrurile care mi-au rămas în minte au legătură, după cum spuneam, cu profesorii suplinitori, tineri şi zâmbăreţi, care se uită la tine când îţi vorbesc şi îţi recomandă cărţi bune ( un nene ne-a elogiat Luntrea lui Caron cu atîta patos, că imediat am ţâşnit la bibliotecă, unde bineînţeles era închis, madam bibliotecara îşi făcea siesta, i blame her for my entire stupidity). La o oră de psihologie, o domnişoară ne-a aşezat în cerc, ne-a dat o foaie de hârtie pe care ne-am scris numele, şi pasam hârtiile de la unul la altul, scriind sub anonimitate câte o calitate a celui cu numele pe foaie. Ar fi fost imposibil să facem şi o listă cu defecte, normal, pentru că pe toţi ne scoate din sărite ceva, dar prea puţini o spunem, şi când o facem, tot noi ajungem să ne simţim prost. Când s-a întors foaia la proprietar, ne-am dat seama că suntem aşi în sinonimie (la mine era tot câmpul semantic al cuvântului creativitate, bine, pe lângă somalezul care m-a făcut mucalită). Era un semnal de alarmă-cât de puţin ne cunoaştem şi cât de puţin ne ajută profesorii în privinţa asta. Au trecut patru ani, ştiu ce culoare au chiloţii unor colege, dar nu ştiu ce pasiuni au, dacă au. Oare să-mi pese?