Vă sunt datoare cu un la revedere

am un muşuroi de furnici în casă

apar te miri de unde. se urcă pe lingura cu care amestec ceaiul. mă însoţesc în cadă când frec cu lufa toate prostiile din mintea mea. mă gâdilă pe vârful degetelor în timp ce mă uit la un film. uneori mă întreb, în toată naivitatea mea, dacă nu cumva o fi vreo vrajă, vreun rest de la un descântec. aşa s-ar explica de ce am început anul acesta mult mai rău ca tot 2011. alteori mă întreb dacă nu cumva vreun dumnezeu şi-a dat seama că-s tot mai mioapă şi insensibilă, şi vrea să mă facă să înţeleg, metaforic, că dau proporţii prea mari unor lucruri mărunte ca mine. alteori mă gândesc că pur şi simplu ar trebui să fac curăţenie. sunt în căutarea muşuroiului.

ce am înţeles din 2011

mai nimic. a fost un an greu şi mi-a lăsat capul zdrenţe (poza irelevantă).

nevertheless, ca să ţinem la hedonism -

ce lucru bun am făcut pentru mine: m-am dus la un curs de scriere creativă şi am înţeles că încă mai pot să scriu
ce muzică mi-a plăcut: Norzeatic şi Khidja de la noi, Ghostpoet de la alţii
ce concert mi-a plăcut: Portishead la Exit, bineînţeles
ce film mi-a plăcut: poetry
ce carte mi-a plăcut: the story of art (m-a ajutat să intru la master)
unde am mâncat cel mai bine: ferma de scoici, Dalboka
unde mi-a plăcut să fiu: pe un zid din Belgrad, cu iubitul meu, într-o furtună de fulgere
ce plăceri nevinovate am avut: Pan Am, Downton Abbey, caramelele Korovka

Să avem un an decent şi limpede.

de la tata moştenesc tot ce-i mai rău

sprâncenele groase, o gură cât o şură, dracii, eliberarea dracilor în cele mai proaste momente, oftatul adânc, veşnica nemulţumire.

Chelnerului Vlad de la terasa La Copac

Dragă Vlad de la terasa La Copac,

Astăzi e a jdemia oara când vin la copac şi pentru prima dată, nu te găsesc. Mai că eram să îi dau cu berea în cap colegului tău care ne-a servit, doar că l-am iertat pentru prezenţa inoportună, fiindcă avea prinsă de tricou o panglică neagră de doliu.

Unde eşti, Vlad de la terasa La Copac? Oare eşti internaut? Dă-mi un semn să te caut în altă parte, fiindcă salata Agnes n-are vlagă fără tine. Nu ştiu ce făceai tu la bucătărie, dar ştiai exact câte roşii şi câtă brânză voiam. Ba chiar aş putea să jur că în seara aia, când m-am îmbătat de la a treia bere, mi-ai pus ulei de susan în salată şi gustul a fost dumnezeiesc.


Unde eşti, Vlad de la terasa La Copac? Tu erai Central Perk-ul meu. Ce frumos aduceai berea fără să îţi zicem un cuvânt: rece, nefiltatrată, fără pahar. Mă uitam la tine şi ştiam că ai putea să zici o mie de glume (50% reuşite), doar că nu reuşeai, fiindcă mesele erau mereu ocupate de pseudointelectuali care mai cereau un pişcot, o măslină.

S-a terminat cu La Copac, unde să te caut, Vlad?

ceva nemaiîntâlnit

Astăzi e meci. Ştiu că voi ştiaţi asta, dar eu abia am aflat, când am coborât la staţia Muncii, fiindcă metroul se golise şi credeam că am ajuns la capăt de linie. În schimb, hoarde de bărbaţi în tricouri galbene se îndreptau către stadionul naţional. Şoferul metroului a transmis prin difuzor Hai România. Masele mă emoţionează un pic. N-am văzut niciodată oameni bucuroşi că poartă tricolorul. Taţii purtau copii pe umeri, mame cărau bere a la americana, cine sunt aceste specii şi de ce ies la suprafaţă atât de rar?

Cu două zile înainte de salariu

Cu două zile înainte de salariu, sărăcia vine peste mine cu mațe ghiorlăind. Cardul mi-arată 5 lei amărâți pe care oricum nu pot să-i scot din bancomat și simt că și paznicul băncii mă compătimește când plec cu buzunarul gol. Caut prin cutiuța cu medicamente tichete de masă uitate cândva și scotocesc prin zecile de genți firimituri, pixuri, gume de mestecat.

Cu două zile înainte de salariu, regret excesele din perioada mea de belșug. Ce sens mai au acum toate ieșirile prin restaurante chinezești, ungurești, nepământești? De ce-oi mai fi pus o comandă pe Asos, nu-i plin deja dulapul de rufăraie? De ce beau bere Paulaner şi-mi trebuie musai în casă parmezan? Oricum toate s-au dus pe canalizare şi-n frigider cântă pare-mi-se un greiere. Ah, tentaţia să îmi sun un prieten - în cazul ăsta mama- e mare.

Stau pe reţelele de socializare pe invisible. Merg de la birou acasă şi de acasă la birou. Mi-e teamă că o să fiu invitată în oraş şi o să fiu nevoită să refuz. Hai măi, doar o bere! Dar eu ştiu că o bere nu e doar o bere, e şi un desert, poate şi o a doua bere, e o poveste luuuungă care mă obligă să iau un taxi şi taximestristul o să fie drăguţ şi o să mă simt obligată să las bacşiş.

Aşa că stau pitită cu maţele încâlcite, să mai treacă o zi, să mai treacă o zi.

când ne-am întors din Serbia

ne-am propus să vedem România cu alţi ochi. Prea lingeam străzile prin Belgrad, când noi ne-am fi aşteptat să fie sinistru de comunist. Prea ne-au plăcut sârbii, chit că sunt şi ei ca noi, cocălari, ţigani. Prea ne-a plăcut să vedem Belgradul capitalist de pe malul râului Sava, cocoţaţi pe zidurile fortăreţei. Prea s-a simţit maşina bine pe autostrăzile lor. Prea n-am mai văzut&auzit&simţit un festival ca Exit. Şi niciodată n-am cântat şi transpirat mai mult ca la Portishead.

Ei, întoarce-te în România şi încearcă să vezi frumosul cu ochii deja clătiţi. Ne-am străduit sincer şi ne-a ieşit pe alocuri, însă toate s-au oprit la Bucureşti. Ce se întâmplă cu acest oraş de este atât de detestabil? Cum reuşeşte să fie atât de prăfuit, împuţit, slinos? De ce e atât de cald? De ce nu are plămâni? De ce se repară o scară rulantă de trei săptămâni? De ce sunt bănci din jumătate în jumătate de metru în parcuri? De ce încă se mai aruncă gunoaiele pe jos? Jur că dacă o să mă văd cu vreun ONG-ist care salvează Bucureştiul, o să îi trag una peste ceafă.

The magic button — Make Everything OK

The magic button — Make Everything OK

n-aş vrea să treacă şi iulie fără nicio însemnare

aşa că o să vă spun câte emoţii am c-o să-i văd pe Portishead. În Serbia, pe 10 iulie. În general nu sunt un fan al nimănui, nu-s constantă în micile obsesii, de-mi zăpăcesc prietenii când trebuie să îmi cumpere cadouri (oare îi mai plac bijuteriile cu păsări? să-i mai iau moleskine? prostii de astea). Şi totuşi ascult formaţia asta obsesiv de printr-a unşpea, când mă întindeam pe covor şi îmi imaginam că sunt în Roseland, New York City, fără să ştiu exact ce ar trebui să fie acest Roseland NYC.

Într-o vreme spuneam că Beth Gibbons e maică-mea adevărată, dar acum că m-am mai maturizat, susţin că e o soră mai mare şi neînţeleasă. Cred că dacă ar vorbi româneşte, nici ea n-ar nega legăturile noastre de sânge. Într-o vreme aş fi vrut să îmi botez copilul Bristol, în semn de mulţumire pentru tot ce a putut să dea bun oraşul ăla.

Încep să am emoţii şi vizavi de ce-o să se întâmple după concert - adică eu la ce o să mai visez? Am avut trei mari dorinţe arzătoare: Portishead, Radiohead şi Boards of Canada. Dacă prima se îndeplineşte, asta înseamnă că tot ce am învăţat eu - adică dorinţele arzătoare trebuie puse de-aşa natură încât să nu se îndeplinească - pică. Ne-auzim cu poze şi noi teorii după 10 iulie.

Portishead-Glory Times by Let'Share

29 mai, o zi perfectă să o descopăr pe fran lebowitz

astăzi am împlinit 23 de ani

dar m-aţi prins într-un moment în care n-am dispoziţia pentru cioace şi glumiţe. M-am chinuit să găsesc 23 de lucruri de care să mă bucur astăzi. M-am blocat la 10. Aş putea să vă spun în schimb şi-n rime, cu talentul lui deliric 1, tot ce e rău. Mi-am pierdut vocabularul şi îl tot caut prin cărţi şi pe site-uri. De negăsit. Îmi pierd timpul într-o corporaţie. De nerecuperat. Pierd zilnic pumni de păr. Nu-i bun de vânzare. Mi-am pierdut optimismul, nu-l mai caut nicăieri.

Crowley!

Ce mult ţi-a luat să mă găseşti!


(scuze cititorilor veterani, am un flirt nevinovat)

carne de vită

Convieţuirea este grea.

La fel de grea precum prepararea vitei, pe care o faci de dragul prietenului tău, care crede că a mânca pui este o conspiraţie morbidă la nivel global. În timp ce mestecăm de 100 de ori vita, că altfel nu poate fi înghiţită, eu mă gândesc cu groază cum ar fi fost să mănânc aşa, de una singură. Aş fi fost mai slabă, dar şi kislota (cum îmi spune o colegă din Republica Moldova - pesemne că înseamnă ca sarea de lamâie).

Cât eu îmi plâng de milă la gândul singurătăţii, Băiat, de-o empatie cât bobul de mac, povesteşte despre cum viaţa modernă este fundamentată pe combustibili fosili ieftini şi inegalitate socială. Bucata de carne alunecă greoi pe gât şi ard focul conversaţiei cu inegalitatea socială, că despre combustibili fosili nu ştiu nimic.

Când vita ajunge bol alimentar mă tem că discuţia noastră e un examen pentru mine, el profesorul, eu nevinovata neştiutoare, ceea ce e kinky într-un fel, dar şi frustrant pentru puţinii neuroni pe care îi deţin. Scot asul din mânecă şi spun "duci tu gunoiul?". Băiat oftează, eu mă-ncrunt, convieţuirea este grea.

brăţară de aur

The Hourglass from Ikepod on Vimeo.

viaţa e prea scurtă să nu foloseşti diacritice

ă î â ţ ş

privind însă problema din alte perspective, lucrurile nu mai sunt aşa de simple. viaţa e prea scurtă să te uiţi la travel&living, şi totuşi cum să ratezi plăcerea masochistă de a vedea nişte mirese isterice care sparg mii de dolari pe o rochie şi un mire mocofan. viaţa e prea scurtă să nu spui te iubesc, dar ce bitter-lemon-picant e să nu spui. viaţa e prea scurtă să te îmbraci urât, dar la naiba, cui dracu îi pasă de modă? prea scurtă să fii depresiv, dar ce bine e să zaci şi să zici că e sfârşitul lumii. prea scurtă să nu ţii minte întâmplările din copilărie, dar cum altfel să faci loc celor noi. prea scurtă să fii superficial, dar ce fain îi să scrii citate-versuri-videoclipuri pe care doar tu le înţelegi pe facebook şi să aştepţi reacţii. lista o continuaţi voi cât eu îmi dau licenţa în viaţă.

aşa-mi place de fata asta

Milli face şi desface

din povestirile despre copilăria mea aseptică, ai mei m-au înfăţişat întotdeauna ca pe-un copil perfect. Dacă vorbele de duh ale lui frate-miu (a căzut un şulubel ca un purcel, de exemplu, care nici nu-i aşa amuzantă) încă fac înconjurul meselor de paşti-crăciun-sfânta-salată-boeuf printre poşirca de vin pe care taică-miu ne-o bagă pe gât şi pârjoluţele maică-mii, despre mine se vorbeşte de parcă participanţii de la masă s-ar transforma în fete de pension. Milli a vorbit întotdeauna corect. Milli, la vârsta de un an, a făcut primii ei paşi şi de atunci n-a mai vrut în braţe. Milli ştia pe de rost nu doar toate poeziile din manual, dar şi proza. Milli a luat întotdeauna locul I (asta nu-i adevărată, dar legenda s-a împământenit). Milli are o caligrafie excepţională. Milli are greutatea şi înălţimea potrivite. Milli face şi desface.

Ca rezultat (previzibil, de altfel), în căpşorul ăsta perfect al meu, orice greşeală este o catastrofă. Am plâns Lacul Amara în weekend când nu mi-a ieşit o prăjitură cu brânză. Am sughiţat tot cartierul Titan fiindcă am scris ceva greşit într-un e-mail. Şi-am mai spart, pe alocuri, farfurii şi telefoane (este foarte relaxant şi în acelaşi timp ţi se oferă ocazia să evoluezi cu gadgeturile). Acum, că mi-am făcut acest autoconsult psihologic, mă duc să cheltui cei 60 de lei pe care i-aş fi dat aiurea unui psiholog.