n-aş vrea să treacă şi iulie fără nicio însemnare

aşa că o să vă spun câte emoţii am c-o să-i văd pe Portishead. În Serbia, pe 10 iulie. În general nu sunt un fan al nimănui, nu-s constantă în micile obsesii, de-mi zăpăcesc prietenii când trebuie să îmi cumpere cadouri (oare îi mai plac bijuteriile cu păsări? să-i mai iau moleskine? prostii de astea). Şi totuşi ascult formaţia asta obsesiv de printr-a unşpea, când mă întindeam pe covor şi îmi imaginam că sunt în Roseland, New York City, fără să ştiu exact ce ar trebui să fie acest Roseland NYC.

Într-o vreme spuneam că Beth Gibbons e maică-mea adevărată, dar acum că m-am mai maturizat, susţin că e o soră mai mare şi neînţeleasă. Cred că dacă ar vorbi româneşte, nici ea n-ar nega legăturile noastre de sânge. Într-o vreme aş fi vrut să îmi botez copilul Bristol, în semn de mulţumire pentru tot ce a putut să dea bun oraşul ăla.

Încep să am emoţii şi vizavi de ce-o să se întâmple după concert - adică eu la ce o să mai visez? Am avut trei mari dorinţe arzătoare: Portishead, Radiohead şi Boards of Canada. Dacă prima se îndeplineşte, asta înseamnă că tot ce am învăţat eu - adică dorinţele arzătoare trebuie puse de-aşa natură încât să nu se îndeplinească - pică. Ne-auzim cu poze şi noi teorii după 10 iulie.

Portishead-Glory Times by Let'Share