când ne-am întors din Serbia

ne-am propus să vedem România cu alţi ochi. Prea lingeam străzile prin Belgrad, când noi ne-am fi aşteptat să fie sinistru de comunist. Prea ne-au plăcut sârbii, chit că sunt şi ei ca noi, cocălari, ţigani. Prea ne-a plăcut să vedem Belgradul capitalist de pe malul râului Sava, cocoţaţi pe zidurile fortăreţei. Prea s-a simţit maşina bine pe autostrăzile lor. Prea n-am mai văzut&auzit&simţit un festival ca Exit. Şi niciodată n-am cântat şi transpirat mai mult ca la Portishead.

Ei, întoarce-te în România şi încearcă să vezi frumosul cu ochii deja clătiţi. Ne-am străduit sincer şi ne-a ieşit pe alocuri, însă toate s-au oprit la Bucureşti. Ce se întâmplă cu acest oraş de este atât de detestabil? Cum reuşeşte să fie atât de prăfuit, împuţit, slinos? De ce e atât de cald? De ce nu are plămâni? De ce se repară o scară rulantă de trei săptămâni? De ce sunt bănci din jumătate în jumătate de metru în parcuri? De ce încă se mai aruncă gunoaiele pe jos? Jur că dacă o să mă văd cu vreun ONG-ist care salvează Bucureştiul, o să îi trag una peste ceafă.