Cibau-cincin

Cu vremea asta frumoasă de afară, mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu de un picior, aşa că îmi permit să-mi mai doresc
-o crâşmă frumoasă şi călduroasă
-băieţi deştepţi la facultate
-papucii ăia din vitrina x, chiar de-ar fi să mânc pâine cu ceai o lună

Şi cu asta un sărut şi la revedere.

Plantăm şi creştem jâmanfişism

E-un lucru grozav că se poartă gri sezonul ăsta, în sfârşit, după ani grei de ratări, sforţări supraomeneşti, bocete înăbuşite în pernă sau în ciocolată, intuiesc o sincronizare a chetuacurilor cu dulapul meu (care acum e un sac de plastic, ţais). Nu că m-aş fi dus eu prin magazine cu ochii beliţi după gri (foarte seacă această culoare, nu ne ajunge peisajul urban?), ci pentru că sub legile fizicii, metafizicii, a maşinii de spălat şi-a lui perwol magic pe dracu, griul se traduce prin negru spălat. Taman, dulapul/sacul meu e plin, duamnă la modă mă fac.

Eh, acest aspect îi povestesc unei prietene şi-o văd că se duce undeva la vale, căzută pe gânduri, ce dumnezeu, mă gândesc, dacă şi-un subiect de ăsta de piţipoance te depresionează, ce-o să ajungă de sărmana britni, la care ea mă-ntreabă ţi-am povestit ce am păţit la bucureşti cu un promoter? Eu de colo, nu, hai că îmi place să ascult povestioare. Se face că aşa: era stimabila mea prietenă la universitate şi căuta edgar quinetul ca acu-n carul de fân, fără să ştie că trebuie să dea colţul, expun şi acest aspect să mă simt şi eu bine, în fine, şi-un băieţaş la vreo douăjde ani o sâcâia să ia un pliant. Prietena mea nu şi nu, pe ea nu o interesează mobilele, hai te rog că mă grăbesc. Bun, şi flăcăul o apucă de mână şi cu o voce molfăită îi spune: atitudinea ta (un ta scuipat cu silă) provoacă atitudinea celorlalţi. Şi ştii de ce? Pentru că eşti îmbrăcată ca o ţărancă. Ca o ţărancă. Ca o ţărancă. Am pus eu ecou, efect special.

Am rămas amândouă blocate cu privirea-n gol. Aici notăm teama numărul doi, nu cea mai mare, noii concetăţeni. Nu-mi vine să fac acum un microeseu pe baza discriminării provincialilor şi-a diferenţelor capitalişti-noncapitalişti, mai mult mă interesează cum o să trecem peste. Păi şi ce ne facem? Păi ne facem nesimţite! Da, sau surde.

Încet, încet, îmi iau la revedere

de la meleagurile mele. Al meu tată, fiorosul Câinelecarelatrănumuşcă îşi scoate muierismul la vedere şi mă strânge şi mă pupă şi oftează, îmi mai dă un ban făr' să ştie mama, îmi mai face promisiuni, învaţă pe de rost numărul meu de telefon, iar mă strânge, iar oftează. Mama, în schimb, şi-a ascuţit spiritul administrativ, face liste, scoate borcane, scrie sfaturi gospodăreşti, hai hai miluţa învaţă-te ordonată! Ce-i drept, sunt dezordonată şi-mi place la nebunie (mai jos vedem biroul meu în zilele bune), e o stare constructivă pentru mine, dar nu şi pentru colegele mele de apartament, sâmbăta parcă intră zâna curăţenie în ele şi le prizează. Aici notăm teama numărul unu, nu cea mai mare, convieţuirea.

Zilele acestea toate plimbările au un soi de aer de pelerinaj, rememorez întâmplări, dialoguri, oameni. Pe de o parte toate mi-s dragi, de o drăgălăşenie în stilul cişmigiu, pe de altă parte mă apasă o îngrădire care mă face să cred că abia acum învăţ arta mersului pe propriile picioare. Vai ce patetic am zis. Vă rog, iertare, învinuiesc schimbarea de cetăţenie cartierească, de la precistancă la dristoriană. Adică de la străzi molcome, parcuri cu băncuţe, pensionari care joacă table, gospodine care gătesc peşte si friptură de porc cu usturoi, puşti minimalişti drogaţi cu diazepam, cucoane bogate îmbrăcate prost, beţivani, bărbaţi de familie cu diplomat şi logan (dacă ar fi stat în bucureşti s-ar fi numit corporatişti), oameni spirituali ca mine şi zaiţ, toate şi toţi sub aripa protectoare a Maicii Precista (pentru care vitejii oraşului au ridicat două biserici), la probabil aceeaşi eterogenitate minus maica plus faptul că nu îmi pot identifica blocul fără reperul metrou-gura-de-aer-pe-care-scrie-teroristu-pe-aleea-asta-blocul-ăsta-ultima-scară. Aşa, atât zic, mai jos poze făcute cu o sculă proastă, a patra poză e casa iuliei hălăucescu, pictoriţă de profesie, eu acolo vreau să mor.

Vecinu ăsta are un afiş cu Livada de vişini, deci vreau!

Ne auzim, fără sentimentalisme povestite prost, juro.

Da, toată lumea e desăvârşită

În această sfântă zi am încălcat regula vestimentară a oraşului mic (conform căreia anotimpul impune grosimea ţesăturii şi intensitatea machiajului, e o regulă nescrisă dar dăinuieşte deasupra noastră ca sabia lui damocles), şi-am scos de la naftalină pardesiul negru, mi-am înghesuit picioarele în cizmele rocăreşti şi-am tras un machiaj anna karina de ziceai că bântuie moartea printre leproşi. Am luat şi umbrela pe post de lance, nu ştiu de ce, dar mă simţeam ca o amazoană, cu ambele ataşamente intacte, v-o spun ca să eliminăm orice dubiu. Scopul dichiselii şi-al înarmării e pur psihologic, eu am ieşit să-mi cumpăr nişte plante în ghiveci pentru bucureşti. Două am vrut să cumpăr, una de sex feminin pe care s-o botez Svetlana şi una de sex masculin pe care s-o împovărez cu un nume cu greutate, ca Fiodor. Dacă aş fi găsit ceva pe măsura gustului meu estetic, aş fi putut să le cânt în fiecare seară I can water my plants and smoke a cigarette/ or go out for a walk/ on my own /or with friends. Toate aveau figuri de grigore şi lijia, nu m-am încumetat.

Am cumpărat în schimb de la anticariat opera poetică a lui brumaru, intactă, editura cartier, miroase a tipografie încă, 8 lei po-ma-nă! Mereu când ies din anticariat (niciodată cu mâna goală, să fie clar) gândesc că ori îs oamenii foarte proşti să dea asemenea cărţi din casă ori anticarul serveşte substanţe narcotice victimelor de la care se aprovizionează. Balanţa se apleacă înspre a doua teorie, anticarul fiind un hippiot nostalgic, acum că mă gândesc mai bine pare genul de persoană care plantează canabis în cutii vechi de măsline şi strecoară în rugăciunile de seară un doamne, fă să crească plantele pământului tău ca rodul lor să ne îndestuleze.

Apropo de roadele pământului, pe republicii cad castane într-o veselie, poac la fiecare trei minute, se rupe coaja de atâta pârg şi ies nebunele roşii şi lucioase, parcă ar fi în colţul abundenţei. Astăzi un bărbat la vreo treişcinci de ani, geacă de piele, păr unsuros, miros de crâşmă, a fost lovit direct în cap ah tuţi rasa ta a colcăit bucuria în mine, nu mă-nţelegeţi greşit, nu m-a pălit misandria, individul corespunde imaginii pe care mi-am clădit-o în jurul soţului doamnei Lica, manichiurista (foloseşte ojă proastă dar măcar nu ies cu dejtele însângerate). Animalul a părăsit-o cu un copil de 7 ani şi-un credit ipotecar, îmi povestea cu forfecuţa-n mână, am trecut printr-o spaimă soră cu moartea.

În concluzie, toată lumea e desăvârşită, peisajul încântător, evenimentele ideale.

Am găsit-o

Unul dintre lucrurile esenţiale care lipseşte platformei blogger este un detector al jălniciei depresive. Adică în momentul în care prestezi ceva fără noimă, pe care numai tu îl înţelegi oricum şi care nu încălzeşte cu nimic cititorul of, amărâtul, aşteaptă o fărâmă de ceva şi el, blogger să zică "ţvai, ne exprimăm sincere regrete, dar postul dumneavoastră suferă de sindromul nefehaşhaş-cât-de-sylvia-plath-din-partea-dumneavoastră şi nu va fi publicat în vecii vecilor amin". Fireşte, cel care prestează s-ar putea revolta, ce boala am scris şi cu diacritice, e blogul meu şi mă descarc cum vreau, dar luaţi sfatul unui mic chiabur, depresia trece jălnicia rămâne. Voi exemplifica spre iluminarea dumneavoastră cu un caz real, rupt din first life, c-aşa-i frumos cum ar zice imnul meu de blogger. Într-o tinereţe când nu exista catalogarea emo şi când cocălarii nu purtau tenişi converse, eu mă perindam prin liceu cu-o ţanţoşenie incredibil de suferindă. Şi totuşi mi se părea că nu-mi exprim durerea îndeajuns de graţios, aşa că mi-am înscris pe tenişi versurile din street spirit, cât de original, ecvestru, sublim, funerar, în clasa mea oricum numai doi cât mai auziseră de radiohead, ceilalţi fiind probabil cauza suferinţei mele. În orice caz, privind în urmă, mi se pare că m-am ales cu una pereche de tenişi stricaţi şi una ştampilă de copil ciudăţel teribilist. Dacă nu mă înţelegeţi, sunteţi cam înceţi la cerebel. Aşa că la cât mai multe postări frumoase!

Totuşi, eu vroiam să vă anunţ că mi-am găsit melodia interioară, metodă recomandată de psiholoaga lui Ally Mcbeal, mă unge la inimă şi vreau să împărtăşesc.


iubire, cipsuri, ideal.

dacă am înţelege personajele dintr-un dialog

-ce făceai?
-citeam.
-ce citeai?
-pe net. un articol al lui brumaru.
-despre?
-despre femei grase.
-tu nu eşti grasă.
-şi?
-m-am întors.
-am observat.
-te duci luni la şcoală?
-pentru?
-nu ştiu, să te lauzi c-ai intrat la facultate.
-nu cred.
-la bucureşti când pleci?
-pe 27-28.
-aşa târziu?
-aşa târziu.
-pot să trec pe la tine?
-poţi.
-ţi-aduc ceva?
-nu, e bine.
-bine, te pup.
-te-aştept.

Music for little dreamers

Mi-a revenit pasiunea pentru netlabels şi am dat peste această frumuseţe de sait, care se laudă cu zece release-uri de melodic electronica. Ultimul ep este recomandarea mea călduroasă de toamnă, treceţi peste titlurile zaharisite, să spunem că toţi suntem nişte visători.

vai şi asta

Data viitoare când te cauţi pe gugăl

Vladimir Popa, când este mahmur, comandă din bacardi pepsi twist cu gheaţă dar mereu primeşte pepsi twist cu lămâie şi atunci el rupe cu mâhnire ambalajul de la pai, ştie că chelneriţele sunt în genere fete fugite de acasă fără să fi terminat liceul. Vladimir Popa poartă o jachetă kaki indiferent de anotimp şi tricouri cu mesaje antitero. Vladimir Popa nu i-a citit vreodată pe Rebreanu sau pe Camil Petrescu (cum de a luat bacul?), însă a citit ceva din Soljenitin şi atunci când nu este mahmur, ne mai pune la curent. Vladimir Popa este pasionat de airsoft (si, si, se practică şi în piatra-neamţ dar trebuie să cunoşti un tip pe nume ricardo sau roberto). De opt ani de când îl cunosc, Vladimir Popa a spus două lucruri memorabile:

1. terorismul o să înceteze când SUA o să devină un stat de talia republicii Moldova
2. ţi l-ai luat de la ultrapro? îi dau maxim un an.

Prin introducerea de mai sus am împuşcat doi iepuri deodată 1. am curmat suferinţa lui Vladimir Popa, care şi-a dat google şi nu s-a găsit nicidecum. 2. v-am adus la cunoştinţă că produsele de pe piaţa ultrapro sunt de o calitate dubioasă-tu-vă mama voastră de şarlatani, bine, poate exagerez dar la naiba iar mi-a murit mp3playerul şi-s văduvă pentru a doua oară într-un an. L-am dus din nou la origini, mi-am pregătit discursul pe drum, god uneori mi se pare că am stofă de piar! şi-am folosit cuvinte precum display, ansamblu încă în garanţie, domle e mort! Nimeni nu s-a agitat în jurul meu, deci în interior se ştie ce bălării se vând bieţilor clienţi, m-au pus să semnez nu ştiu ce şi acum aştept să mă sune un Răzvan să-mi ridic mortăciunea.

Doresc să pun capăt unui eventual sentiment de deja-vu, şi cum nu cunosc nici un sfătuitor viabil de high-tech-it-pisi-megaherţ-display vă rog să îmi acordaţi un click. Oricum bani nu am de aşa ceva, am văzut nişte camperi benga rău!

Care dintre urmatoarele moare greu etcetera
	iPod
	iRiver
	Creative
	muzica interioara, madmoazel
pollcode.com free polls

Aşa, mulţumesc. Voi încheia, dacă îmi permiteţi, cu un moment publicitar auzit la un post local de radio: O vrei de 26? Ţi-o dăm la 66! Pizza Grill 66. Se pare că e vorba de diametrul piţei, eu am scos oricum metrul.

La doăjde ani ai voie

Să citeşti poezie.

Abstracţiuni

Îmi e teamă de faza abstracţiunilor,
Când vom pune doar creierul la bătaie,
Dar ce să-nţeleagă el din bătăile inimii-
Pune mâna,
Emite semnale,
Dar numai părul tău lung le poate descifra,
Sînt cu cod, cu coade,
Iar eu mă aflu în perioada părului lung,
Cum ar fi la Picasso perioada albastră.

Într-o astfel de stare ca acuma
Voi primi mesajele tale
Ducă-se trenul, ducă-mă, unde s-o duce,
Căci voi fi mereu pe emisie-recepţie,
Voi scoate doar mâna pe geamul compartimentului,
Şi dezdoind degetele ritmic
Voi lansa acele gînduri de prim ajutor
De care am atîta nevoie
Şi gîndurile tale vor veni la timp
Pentru a-mi face respiraţie artificială.
Ai grijă să le lansezi pe calea ferată
În direcţia inversă, fierul
Fiind el un foarte bun conducător de dragoste
Cînd vrea, se va lăsa convins
De magnetul care face acul busolei
Să se întreacă pe sine.
M-am îndrăgostit de tine până la boală,
Până la cancer,
Bate-n lemn, bate-n coasta asta,
De unde-a ieşit Eva,
Pe vremea cînd era o fâşneaţă
Şi raiul mic de două persoane,
Iar eu doar o coastă cu un viitor luminos
-Nu ca acum-că sunt bolnav.
M-am îndrăgostit de tine până la boală,
Pînă la cancer.
Repet că-mi place ideea,
îmi place să sufăr pentru tine,
Te rog să găseşti leacul cancerului.
Te voi lăsa, bineînţeles, să iei-încasezi-
Premiul Nobel, cu condiţia să fii conştientă că l-ai luat
Pe inima mea, pe spinarea mea.
Şi era normal să ajungi aici,
Pentru că numai dragostea putea descoperi leacul,
Şi numai în modul acesta.

Marin Sorescu

Mâine o să regret acest cizines, dar îmi saltă inima de bucurie numai când mă gândesc că am cumpărat un sorescu şi un maupassant cu 4,5 lei de la anticariat.

Melchior şi Salomeea

-un pariu pierdut cu zaiţ-
Melchior şi Salomeea s-au întâlnit la magazin, el cumpăra pastă de dinţi cu efect 3d şi ea avea în coş pâine Pitar graham cu tărâţe, fidea în formă de dinozauri şi două 3în1. Pe parcursul poveştii vom realiza dacă achiziţiile lor le reflectă personalitatea dar în orice caz nu trebuie să îi judecăm dacă au căzut în plasa advertisingului fals(pleonasm) . Dacă cei doi s-ar fi întâlnit la cinema, povestea ar fi fost mult mai romantică, ea ar fi spus că primele ei cuvinte au fost New York Harold Tribune!, el i-ar fi vorbit despre bertolucci si marlon brando. Dacă cei doi s-ar fi întâlnit prin prieteni comuni, povestea ar fi avut substanţă, Agripina mi-a spus ca ai citit Cortázar, da, un pont citit în dilema veche, şi tu faci un studiu pe postumele lui eminescu? ah nu, eu îl citesc pe cărtărescu. Însă cei doi s-au întâlnit la magazin şi nu s-au risipit în pseudoconversaţii intelectuale şi poate că e mai bine aşa, pe cine interesează, dacă tu clefăi mâncarea şi sunt zile când uiţi să te dai cu deodorant.

Melchior şi Salomeea au ieşit din magazin, el negândindu-se la ceva anume, ea regretând că şi-a însuşit încă o sacoşă de plastic, în ea domnind o atitudine ecologică cu rădăcini sănătoase dar tulpini firave. Tu incotro o iei? Tăcerea a fost ruptă de Salomeea, in caz că vă întrebaţi, pentru că deşi ea nu deţine arta conversaţiei, e conştientă că din moment ce mergi lângă un om şi-i ştii cumpărăturile şi-i intuieşti numele (căci pe Melchior nu-l chema Melchior dar nu putem învinui nişte părinţi dresaţi de comunism că nu au intuit numele pe care îl ascunde odrasla lor în trăsăturile chipului) trebuie să fii îndeajuns de politicos încât să spui ceva, orice. Dintr-un motiv misterios, bărbaţii nu se prind de treaba asta şi apoi ne punem problema că suntem prea proaste sau plictisitoare ou mai gad trebuia să-mi pun decolteu. Nu ştiu, încotro undeva. Fireşte, pe nimeni nu ar coafa un răspuns atât de evaziv, dar Salomeea n-avea chef să meargă acasă aşa că l-a urmat pe Melchior, care avea un mers apăsat, de om slab cu buze subţiri. Dacă felul de a-şi folosi aparatul locomotor spune despre Melchior că e o persoană cu draci, trebuie să ştiţi şi că Melchior avea o figură de pirat şi sprâncene foarte arcuite care dezvăluiau o melancolie ocazională şi fără temei. Melchior credea că: BOR este o mascaradă; nu s-au făcut destule filme care să pună muzica în concordanţă cu tribulaţiile interioare ale personajelor; Roşia Montană nu va fi niciodată salvată.

Salomeei i s-a părut curios că Melchior avea doi dinţi albaştri şi cum nu avea dicţionarul lui Evseev la îndemână, singura explicaţie pe care a găsit-o a fost pesemne că nu are bluetooth. Observaţia Salomeei ne-ar putea indica faptul că e o femeie modernă şi uşor superficială. Adevărul este că Salomeea credea că: serialul Ed este mult mai bun decât Friends; în Iaşi poţi să-ţi creşti copiii frumos; mazărea n-are gust fără mărar. Mai mult decât atât, Salomeea nu credea în bisexualitate, cu o singură excepţie si anume orientarea socratică a lui Oscar Wilde, întrucât de la el i se trăgea numele.

Cei doi mergeau nu fără scop, ci cu un scop nerostit, ca atunci când printr-o simplă mutare a pixului îi spui persoanei de lângă tine că o iubeşti la disperare şi irecuperabil. Conversaţia continua în maniera mai sus amintită, Salomeea întrebând, Melchior răspunzând. Tu crezi în Dumnezeu? Numai în cuviosul Visarion şi-n Archimede. Înveţi pe undeva? Fac hermeneutică la Pufeşti. Ai fost vreodată în Provence? Doar până la colţ. Posibil să nu fi fost cea mai fructuoasă conversaţie, dar simplul schimb de cuvinte şi paşii cu ritm asemănător îi apropiase într-atât încât lumea de pe stradă se simţea magnetizată şi îi urma oarecum orbeşte, căci de văzut îi vedea. În mai puţin de jumătate de oră în spatele celor doi se făcuse un şir lung ca de caravană, bătrâni arătând nepoţilor, femei muşcându-şi buzele, bărbaţi cu mâinile în buzunar, precupeţe scăpând pietre selenare vin să vezi androginul şi ginandrul! Aşa credeau oamenii în ignoranţa lor şi i-au urmat preţ de câteva săptămâni, până când Melchior s-a oprit să se încheie la şiret. Salomeei i s-a părut din nou curios că în urechea lui Melchior era o buburuză de lemn şi-atunci s-a aplecat către urechea presupusă a fi defectă şi i-a şoptit i'll love you georgie boy till the day i die. Melchior s-a ridicat senin, erau prin piaţa Amzei, i-a prins două degete în mâna lui de pirat. Eu aici stau. Mi-a părut bine.

Stay tuned to your inner radio

Mi-am adus aminte de un episod din Ally McBeal .


Sau cu ochi.

Şi-acum îmi caut muzica interioară, parol.

[revin când am ceva de spus]