Plantăm şi creştem jâmanfişism

E-un lucru grozav că se poartă gri sezonul ăsta, în sfârşit, după ani grei de ratări, sforţări supraomeneşti, bocete înăbuşite în pernă sau în ciocolată, intuiesc o sincronizare a chetuacurilor cu dulapul meu (care acum e un sac de plastic, ţais). Nu că m-aş fi dus eu prin magazine cu ochii beliţi după gri (foarte seacă această culoare, nu ne ajunge peisajul urban?), ci pentru că sub legile fizicii, metafizicii, a maşinii de spălat şi-a lui perwol magic pe dracu, griul se traduce prin negru spălat. Taman, dulapul/sacul meu e plin, duamnă la modă mă fac.

Eh, acest aspect îi povestesc unei prietene şi-o văd că se duce undeva la vale, căzută pe gânduri, ce dumnezeu, mă gândesc, dacă şi-un subiect de ăsta de piţipoance te depresionează, ce-o să ajungă de sărmana britni, la care ea mă-ntreabă ţi-am povestit ce am păţit la bucureşti cu un promoter? Eu de colo, nu, hai că îmi place să ascult povestioare. Se face că aşa: era stimabila mea prietenă la universitate şi căuta edgar quinetul ca acu-n carul de fân, fără să ştie că trebuie să dea colţul, expun şi acest aspect să mă simt şi eu bine, în fine, şi-un băieţaş la vreo douăjde ani o sâcâia să ia un pliant. Prietena mea nu şi nu, pe ea nu o interesează mobilele, hai te rog că mă grăbesc. Bun, şi flăcăul o apucă de mână şi cu o voce molfăită îi spune: atitudinea ta (un ta scuipat cu silă) provoacă atitudinea celorlalţi. Şi ştii de ce? Pentru că eşti îmbrăcată ca o ţărancă. Ca o ţărancă. Ca o ţărancă. Am pus eu ecou, efect special.

Am rămas amândouă blocate cu privirea-n gol. Aici notăm teama numărul doi, nu cea mai mare, noii concetăţeni. Nu-mi vine să fac acum un microeseu pe baza discriminării provincialilor şi-a diferenţelor capitalişti-noncapitalişti, mai mult mă interesează cum o să trecem peste. Păi şi ce ne facem? Păi ne facem nesimţite! Da, sau surde.