În acest post intenţionez să scriu tot ce-mi trece prin minte, chiar dacă las impresia că-s hiperlogografică

Eu am auzit că sunt cupluri care se uită la A Walk to Remember. Adică cum, nu e mai profitabil să se caute de păduchi? Eu aici nu mă chinui să fiu amuzantă, chinul merită irosit în trei locuri pe care nu le voi menţiona, căci aţi zice că sunt scârboasă şi aşa risc să nu îmi mai găsesc un iubit prin intermediul blogului. Dar o astfel de etapă feciorelnică trebuie sărită în închegarea unei relaţii. Oare un băiat normal la cap ar accepta să se uite, trebuie să cercetez pe cea mai bună bază de date, haifaiv, acolo unde oamenii îi zic mortului condoleanţe. Desigur şi revenind, de aici nu concluzionăm că ardem etape şi sărim direct la zgâlţâială. Un film tot trebuie văzut împreună, pentru a observa dacă partenerul se scarpină ca un frustrat/găseşte un motiv să te atingă(pandele! mi-e fricăăă)/râde ca un bou. Mi se pare că mi-am vulgarizat blogul, e foarte posibil. Am să dau seamă la judecata de apoi. Cu j mare.

Acum la radio cânta o populară Hai, hai, muier rău. Şi eu nu am prins rostul. Mama s-a mâhnit, m-a căutat la ureche şi a zis că zice hai hai, nu e rău. Acest lucru îmi aminteşte de copilăria mea non-poliglotă, cand cântam:

Ai feci i lăvi du CASA BLANCA

Ai feci i lăvi du SEI GUDBAAAAI

Sau

Catnaijo, i bin meri lon taim go

Sau

Ainţ vai poliţai, drai fir grenadir!

Sau

Put mi ap, put mi daun, put ma beibe ol ăraund!

Mai era ceva cu şarap, dar chiar nu mai ţin minte, în bibilica mea s-au înregistrat mai bine replicile de pe discurile cu poveşti "Alo, florăria Codlea?"" Nu, e o greşeală." "Dar n-ai vrea totuşi să ne împăcăm?". Ambiguizarea este primul pas către înstrăinare.

Se apropie şfârşitul şcolii şi la noi în clasă se fac profeţii profesionale. În proiecţia a două gaiţe sucite, voi deveni vânzătoare într-o librărie, o meserie strălucită, vă zic, dacă luăm în considerare că mulţi vor sfârşi ca şoferi pe tir, picoliţe, sinucigaşi rataţi, condamnaţi la Jilava.

V-aş mai spune una-alta, dar iată ceasul arată ora 23:52, am scos trei viermi din trei cireşe, fructele mele preferate sunt: 1. vişine 2.pepeni 3. grefe, am slăbit două kile după ce am leorcăit otrava ceea, rochia mea de banchet e ca o ridicare din umeri, barbu nu e aşa de fioros dacă foloseşti dicţionarul de neologisme, e necesar să mă spăl pe dinţi, Viaţădecâine e mieros cu mine şi nu îmi dau seama de ce, acesta e printre ultimele posturi, să nu plângem din nimic.

O poză cu mine şi LeGrandBelier în fundal, pe vremea când ne iubeam şi mie mi se depărtau ochii de fericire:

Frezii şi julituri

Vai, Lepetit a văzut nişte pulovere aşa de frumoase, cu anchior adânc să se vadă frumos şi cum nu vrea să intre în banii munciţi cu sudoarea frunţii ei, s-a gândit sa dea dovadă de un comportament exemplar faţă de cei doi părinţi câştigători de pâine şi umplători de frigider. (apropo, unul dintre ei are obiceiul de a pune chibriturile arse înapoi în cutie, îl voi demasca şi îl voi trage de ureche!) Duminică dimineaţa, subsemnata s-a oferit să facă piaţa şi, doar se ştie că familia este condusă de matriarhie, s-a gândit că ar fi bine să cumpere o floare-două, să mângâie sufletul celeia care a născut-o în dureri.

Stângace cu piaţa pentru că s-a născut în lumea consignaţiilor şi-a magazinelor mixte de la parter, Lepetit s-a târguit pentru ridichi şi salata, după care a zărit o precupeaţă care vindea frezii. Inima i-a saltat şi s-a îndreptat spre găleata să le aleagă pe cele mai puţin bătucite, muncă grea, într-adevăr, parcă trebuia să separe macul de nisip. Astfel, a fost nevoită să asiste la o discuţie macabră dintre florăreasă şi o vânzătoare de banane- conversaţie care a trimis-o sentimental pe biata oaie în trecutul îndepărtat, când se uita la Reflecţii rutiere şi visa noaptea numai mortăciuni. Cică un copil de vreo trei ani căzuse pe asfalt şi i se julise faţa aşa de tare, că i se vedea osul frunţii. Şi vai, o să-i rămână semn pe viaţă! Mie mi se întorcea iaurtul Savia (bun de la a doua încercare) pe dos, am luat rămurelele, am lăsat banii acolo şi am zbughit-o. Mama s-a bucurat enorm, dar nu s-a prins că vreau ceva de la ea, va trebui s-o şantajez cu olimpiada.

Eh, şi astăzi la şcoală! Un copil de la a şasea s-a împiedicat şi şi-a julit faţa, şi-a rupt un dinte şi şi-a spart buza! Lepetit este prietenă cu copii de-a şasea, în special cu Cosminel, Alin şi Matei (ultimul îşi comandă papuci de pe u-man) şi a cerut detalii, moamă, ce implicaţi erau toţi! O fetiţă plângea, prietenul cel mai bun al julitului cauta dintele pe jos, şefa clasei a fugit la domnu' diriginte, ceilalţi ne povesteau noua cum a căzut, din ce unghi, cât sange...Lui Lepetit i-au placut tare mult interjecţiile şi gesticulaţiile febrile, i-au adus aminte de ea însăşi în clasa a şasea, când l-a tras pe dom' profesor Diogene de cravată, când s-a bătut cu o amibă care i-a înfipt echerul în braţ, când a adus o şopârlă la şcoală, când avea ghiozdan cu Tom&Jerry (dar e posibil să fi fost scris Geri)

Uber Schule

Am făcut foarte puţine lucruri interesante la obiectele socio-umane, şi atunci când le-am făcut, au fost cu profesori suplinitori. Excluzând filosofia, pe care o învăţ pentru bac, nu ştiu absolut nimic în materie de logică, psihologie sau economie şi tare-mi vine să cred că totuşi am pierdut ceva. Trei ani de zile, notele s-au luat pe baza unor teste grilă, 40 de minute dictare, 10 timp de răspuns; partea interesantă e că toţi aveam aceleaşi răspunsuri şi notele erau întotdeauna diferite (colega din faţă nouă, eu opt, colegul de bancă şapte). Se spune că cine vrea să înveţe, învaţă singur-cai verzi, părerea mea! Fără un bun pedagog...

Lucrurile care mi-au rămas în minte au legătură, după cum spuneam, cu profesorii suplinitori, tineri şi zâmbăreţi, care se uită la tine când îţi vorbesc şi îţi recomandă cărţi bune ( un nene ne-a elogiat Luntrea lui Caron cu atîta patos, că imediat am ţâşnit la bibliotecă, unde bineînţeles era închis, madam bibliotecara îşi făcea siesta, i blame her for my entire stupidity). La o oră de psihologie, o domnişoară ne-a aşezat în cerc, ne-a dat o foaie de hârtie pe care ne-am scris numele, şi pasam hârtiile de la unul la altul, scriind sub anonimitate câte o calitate a celui cu numele pe foaie. Ar fi fost imposibil să facem şi o listă cu defecte, normal, pentru că pe toţi ne scoate din sărite ceva, dar prea puţini o spunem, şi când o facem, tot noi ajungem să ne simţim prost. Când s-a întors foaia la proprietar, ne-am dat seama că suntem aşi în sinonimie (la mine era tot câmpul semantic al cuvântului creativitate, bine, pe lângă somalezul care m-a făcut mucalită). Era un semnal de alarmă-cât de puţin ne cunoaştem şi cât de puţin ne ajută profesorii în privinţa asta. Au trecut patru ani, ştiu ce culoare au chiloţii unor colege, dar nu ştiu ce pasiuni au, dacă au. Oare să-mi pese?