În acest post intenţionez să scriu tot ce-mi trece prin minte, chiar dacă las impresia că-s hiperlogografică

Eu am auzit că sunt cupluri care se uită la A Walk to Remember. Adică cum, nu e mai profitabil să se caute de păduchi? Eu aici nu mă chinui să fiu amuzantă, chinul merită irosit în trei locuri pe care nu le voi menţiona, căci aţi zice că sunt scârboasă şi aşa risc să nu îmi mai găsesc un iubit prin intermediul blogului. Dar o astfel de etapă feciorelnică trebuie sărită în închegarea unei relaţii. Oare un băiat normal la cap ar accepta să se uite, trebuie să cercetez pe cea mai bună bază de date, haifaiv, acolo unde oamenii îi zic mortului condoleanţe. Desigur şi revenind, de aici nu concluzionăm că ardem etape şi sărim direct la zgâlţâială. Un film tot trebuie văzut împreună, pentru a observa dacă partenerul se scarpină ca un frustrat/găseşte un motiv să te atingă(pandele! mi-e fricăăă)/râde ca un bou. Mi se pare că mi-am vulgarizat blogul, e foarte posibil. Am să dau seamă la judecata de apoi. Cu j mare.

Acum la radio cânta o populară Hai, hai, muier rău. Şi eu nu am prins rostul. Mama s-a mâhnit, m-a căutat la ureche şi a zis că zice hai hai, nu e rău. Acest lucru îmi aminteşte de copilăria mea non-poliglotă, cand cântam:

Ai feci i lăvi du CASA BLANCA

Ai feci i lăvi du SEI GUDBAAAAI

Sau

Catnaijo, i bin meri lon taim go

Sau

Ainţ vai poliţai, drai fir grenadir!

Sau

Put mi ap, put mi daun, put ma beibe ol ăraund!

Mai era ceva cu şarap, dar chiar nu mai ţin minte, în bibilica mea s-au înregistrat mai bine replicile de pe discurile cu poveşti "Alo, florăria Codlea?"" Nu, e o greşeală." "Dar n-ai vrea totuşi să ne împăcăm?". Ambiguizarea este primul pas către înstrăinare.

Se apropie şfârşitul şcolii şi la noi în clasă se fac profeţii profesionale. În proiecţia a două gaiţe sucite, voi deveni vânzătoare într-o librărie, o meserie strălucită, vă zic, dacă luăm în considerare că mulţi vor sfârşi ca şoferi pe tir, picoliţe, sinucigaşi rataţi, condamnaţi la Jilava.

V-aş mai spune una-alta, dar iată ceasul arată ora 23:52, am scos trei viermi din trei cireşe, fructele mele preferate sunt: 1. vişine 2.pepeni 3. grefe, am slăbit două kile după ce am leorcăit otrava ceea, rochia mea de banchet e ca o ridicare din umeri, barbu nu e aşa de fioros dacă foloseşti dicţionarul de neologisme, e necesar să mă spăl pe dinţi, Viaţădecâine e mieros cu mine şi nu îmi dau seama de ce, acesta e printre ultimele posturi, să nu plângem din nimic.

O poză cu mine şi LeGrandBelier în fundal, pe vremea când ne iubeam şi mie mi se depărtau ochii de fericire:

Tranzacţii mobiliere

Nu răspund şi nici nu dau bipuri. Bipurile sunt o inutilitate a vieţii, alături de filosofia lui Wittgenstein, muci, părul de pe picioare şi răgetele profesoarei mele de geografie. Aş împuşca cu mitraliera cuplurile care comunică prin bipuri, care s-au văzut acum cinci minute şi-şi dau bip ca hămesiţii;flămândul 1 se supără dacă flămândul 2 nu dă bip repede înapoi, factor constituent al viitoarei lor despărţiri şi determinant a unor statusuri mucho dolorosas care să mă încânte pe mine.

Nu răspund la apelurile cu număr ascuns. Nu de alta, dar astea sunt nişte obiceiuri bolnăvicioase pe care le întreprindeam în pubertatea mea înflorită, când am aflat numărul celui mai frumos băiat din liceu de la prietenul prietenului ăluilalt şi-l bipuiam zilnic la ore fixe. O dată am uitat să mă trec pe număr ascuns. La un minut după declaraţia mea bipuistică m-a sunat o gagică spurcată la gură şi mi-a interzis să-l mai sun pe făt-frumos. Sechelizată şi frustrată, chiar şi acum traversez strada când îl văd pe băiet.

Spre deosebire de *alţii* care ţin oamenii de vorbă la telefon, pentru că trăiesc de pe urma bonusurilor primite, eu expediez răbde omul, că vorba aia cu cât vorbeşti la telefon, cu atât ai mai puţine de spus în viaţa reală.

Prefer să nu trimit un mesaj decât să-l trimit fără să fie scris corect gramaticaliceşte. Calicii care nu folosesc cratima sunt genul de persoane care nu-şi schimbă şosetele a doua zi dacă li se par curate.

La capitolul artă fotografică şi cinematografică, bobilul meu este un amestec de albume cu băieţi modelingi, ca să fac gelos orice prieten-om. Şi când se termină subiectele de conversaţie cu cocălarimea, videoclipurile cu nepoţii mei care dansează în fundul gol prind bine la public.

Pentru că lumea a început să înţeleagă deprinderile mele celularistice, telefonul nu mai sună. Când îi deschid clăpiţa, se aude un scârţâit de uşă bunicească. I need some new friends, pronto.

Acum, că nu mai ştiu ce să zic despre relaţia mea cu mobilul (ah, e mereu dat pe vibraţii), mă întreb cine îşi pierde timpul citind asemenea inepţii. Zău, promit să scriu un post mai de Duamne-ajută, poate îi redeschid apetitul lui belier (unde te-ai dus, berbece?)

Speak nothing but the truth!

Din ciclul "să-mi fac familia de ruşine pe internet", astăzi vă voi prezenta succint viaţa şi opera brudărului meu. (am vrut să fac un review la Lupul de stepă, nu mi-a ieşit şi m-am enervat.)

Pentru că biografia fratelui meu se rezumă la : am învăţat, m-am angajat, am întâlnit-o pe asta, i-am turnat doi copii, îl vom numi simplu Viaţădecâine. Înalt şi caucazian, Viaţădecâine seamănă foarte bine cu Chris Martin ( numai pe Gwyneth n-a gasit-o!), dar el trăieşte în ignoranţa am-depăşit-vârsta-la-care-se-ascultă-muzică. În frageda pubertate (la 13 ani), Viaţădecâine s-a împroprietarit cu o surioară foarte behăitoare, care i-a luat fîneaţa de la gură şi atenţia de la părinţi. Ca să îşi calmeze instinctul răzbunător, o încuia în balcon şi îi punea coji de cozonac în lapte. Lepetit a îndurat cu stoicism orice batjocură, pentru că ştia că va veni o vreme când bădia va fi la degetul ei mic. Viaţădecâine s-a prins la un moment dat că plapuma de acasă nu-i mai învelea picioarele şi a binevoit să plece, lasând surioarei moştenire o cameră şi-o pereche de pantaloni scurţi în care mai doarme şi acum; pe drum, Viaţădecâine a găsit o fetişcană pe nume Număducecapul, i-a dat un ineeeeeeel, s-au zbânţuit, au pus nişte tablouri în noua lor căsuţă şi hop! au apărut doi băieţi gemeni, cei care vor duce mai departe numele şi faima familiei Câinelecarelatrănumuşcă. Aceşti doi copii nu au cauzat probleme cât timp au fost sub blestemul pamperşilor şi-a muţeniei blagiene, însă din momentul în care s-au luminat că parul e pe cap special ca să tragă ei de el, viaţa lui Lepetit s-a scufundat în nihilism. Viaţădecâine a vazut în sora sa un catâr perfect pentru cei doi ţânci şi timp de cinci ani a apelat la conştiinţa ei de familistă. Drept multumire, Număducecapul îi cumpara cadouaşuri ruşinoase, care sfârşeau în fundul dulapului fără a li se rupe măcar eticheta.

Vom face un salt temporal şi ne vom amplasa în trecutul recent, când Lepetit a fost şantajată să aibă grijă de gemeni pentru câteva ore. După o încercare nereuşită de a le explica regulile unui joc (nuuuu, după 16 vine 17!), Lepetit le-a deschis tivilizorul şi s-a refugiat în bucătarie, unde Viaţădecâine devenit baştan a umplut frigiderul cu cremă Primola la un kilogram. Abia a reuşit biata fată să scufunde lingura în ciocolată, când a fost chemată din camera duşmanilor "la tivilizor o fata scoate un copil pe fund". Regretabilă zi...regretabilă. Puerii nimeriseră pe MTV, la desenele animate Where my dog at sau cum îi spune, unde Jessica Simpson năştea copilul lui Jack Black în direct la Movie Awards. Principiile morale ale lui Lepetit nu-i permiteau să lase doi copii sa aibă o percepţie eronată asupra miracolului naşterii. I-a dus în bucătarie, la o Primola pe pâine, pentru elucidarea misterului. Însă Număducecapul a sosit de îndata şi Lepetit a răsuflat uşurată, s-a încălţat şi a zbughit-o zbrrrrr!