Încă două de la festivalul filmului francez

Îmi pare rău că nu vorbesc limba criticilor de film, o să trebuiască să mă credeţi pe cuvânt că a meritat să şezi patru ore în căldura înăbuşitoare de la sala Elvira Popescu.


Foarte emoţionant Mon Meilleur ami, la minutul 90 am lăcrimat puţin dar să nu mai spuneţi la nimeni. De căutat fără discuţii. Şi de citit dacă aveţi timp.

Eu nu prea cred în puterea musical-urilor ca unguent de boli sufleteşti, plus că o balconistă lângă mine râdea spasmodic de-mi venea s-o buşesc DAR filmul e irezistibil prin faptul că aduce enorm a piesă de teatru (spaţiu închis, sincronizări, decor, adresarea directă către public) cu avantajul că regizorul poate insista pe detaliile şi cadrele semnificative (o scenă superbă cu pantofii unei domnişoare târâindu-se languros către picioarele unui domn), să mulţumim cerului pentru opţiunea zoom. Dacă mai pui aici şi aerul dulceag al anilor 20, o Audrey Tautou tres sympa, umor şi nişte ritmuri care te însoţesc până acasă, apăi să te mai gândeşti, poate îţi plac musical-urile.

Îmi pare rău că n-am fost la SdC, măcar ştiu că n-o să mai apară poze cu mine pe internet.