Zoon politikon?

[Nu sunt totalmente convinsă că pot face faţă comunităţii fără să capăt nişte traume pe drum]

Astăzi la biserică eram încolţită în lateral de doi neni împaltonaţi si îndoliaţi şi în faţă de o tanti care, instinctul meu a mirosit, era dispusă să oprească slujba numai să te certe pe tine cu o voce de precupeaţă că tinerii nu mai au pic de bun simţ. Mobilitatea mea se rezuma aşadar la capacitatea de a face o cruce şi de a arunca o privire la tipa aia cu geacă albastră, ce păr drept şi strălucitor! În spatele meu, un al treilea nene, cam tuşea săracu. Eh, a venit iarna, l-o fi prins fără suman, poate are o tanti acasă să-l scutească de durere (aici interpretările sunt libere). Numai că nenea începe să scoată nişte sunete groteşti (a se vedea temperamentul flegmatic), horcăie, strănută şi începe o sesiune de tuse cu efect de foehn pentru biata de mine. Un om cu mai mult simţ practic ar fi căzut în poziţie de rugăciune profundă şi s-ar fi strecurat printre picioarele îndoliaţilor. Un om ca mine însă a şezut statuie, în minte trecându-i imagini precum: microbii lui nenea pătrund prin scalp, părul încărunţeşte, explodează peste tot, înecând vreo doi oameni, se deschide cutia craniană cu un scârţâit de mormânt, de unde ţâşneşte suc de creier cu viermi.
Din fericire, înainte să-mi fi explodat craniul ca o grenadă, s-a produs o mişcare în masă şi m-am putut deplasa într-un loc mai bun (iarăşi o sintagmă deschisă interpretărilor).