Dorme qui a vida é nada

În mine creşte şi înfloreşte o invidie de toată frumuseţea. Chiar astăzi şi-a deschis petalele şi şi-a arătat maiastra culoare bordeaux. Această specie de invidie a fost cauzată de profesoara de română care astăzi, într-o pauză de la complementul circumstanţial de timp, ne-a împărtăşit lectura actuală, si anume Mă numesc roşu al lui Orhan Pamuk, laureat la Nobel în 2006. Mi-e ciudă pentru că eu am citit doar 5 de pe toată lista trebuincioasă...şi pentru că nu ştiu nimic despre literatura turcă...şi mult mai rău...pentru că la mine pe noptieră mă aşteaptă în fiecare seară Moara cu noroc, Pescarul Amin, Creanga de aur şi alte idioţenii care se vor recitite.

Invidia faţă de fetele frumoase răsare lila, însă foarte rar pentru că nu ies din casă. Invidiei faţă de băieţi trebuie să îi rezist zilnic, pentru că la mine se concretizează într-o savană sufocantă, unde nici o sculă Husqvarna nu şi-ar face bine treaba. Mamă, dacă mă năşteai băiat, nu mai scriam prostii pe blog.