post-Barcelona

Nu mi-a plăcut. Cam din a doua zi mi-am dorit să merg acasă, am scrijelit liniuţe pe pereţii unui apartament slinos de pe Carrer de Salva. De multe ori am zis că Woody Allen e un idiot. Şi mulţi alţii. Vina a fost a mea, în mare parte, cine m-a pus să mă duc fix în sezonul în care englezii îşi târşâie flip-flopşii prin străinătate de parcă ar purta zale şi franţuzoaicele îşi scot colţii de fildeş într-un H&M pentru o bucăţică de elastan!? Ah, să nu mai zic de italieni. Dar cel mai mult m-au impresionat indienii. O, indienii şi carmangeriile lor medievale. Guapa, guapa, hablas punjabi?

Barcelona e un oraş atât de turistic încât ajungi la aeroport în două ore, deşi în mod normal ţi-ar lua o oră. Pentru că toată lumea încearcă într-o engleză-spaniolo-catalană-franceză să te ghideze. Vânzătorii de vată de zahăr nu ştiu că biserica de pe muntele Tibidado se numeşte Sagrada Corazon, dar te invită să îţi zgâlţâi maţele în parcul de distracţii de la 5 metri distanţă. La faimoasa Fontana Magica noi am sperat să auzim un Ceaikovski, dar am prins Rihana şi toţi prietenii din gaşca lor. Pe plaja Mediteranei, din 5 în 5 minute te freca o thailandeză cu Hola! Masaje? 5 euro back, 10 euro total. Am plâns şi aş mai plânge.

Fiindcă am locuit într-un cartier gen Cidade de Deus, n-am putut închide noaptea un ochi. Cu ochii întredeschişi, am vizitat muzeele (MACBA- adică MNAC al nostru- mi-a creat o plăcută stare de angoasă şi spaţiul alb şi larg e cel puţin îngrijorător) şi am adulmecat arhitectura, incontestabil frumoasă. Ne-am întors sleite, mâhnite.

Haide să tomar un chupito să uităm cu toţii.

Vă ataşez o poză conform şablonului.