Ciudata maimuţa mă lăsa plină de vânătăi

am plâns azi aşa de mult s-au înmuiat pereţii şi a început să se dezlipească tapetul ăsta optzecist şi plin de cancer. Se face că odată aveam bani şi sâmbătă de sâmbătă mă duceam într.un magazin de biciclete din Crângaşi să mă uit după bicicleta vieţii- Magellan, roşie. Într-o sâmbătă Gică Plămădeală Patron se ducea după marfă, în altă săptămână Nicu Roacăr nu avea magellane pentru fete, ba chiar la un moment dat ambii îmi spuneau că nu se mai fabrică magellane pentru fete.

prietenii mei, cărora doresc să le urez pe această cale, dar în special lui pizda mă-sii zaiţ, un călduros să vă băgaţi în fund sfaturile de ciobani, mă tot presau că sunt sclava brandului, ce-mi trebuie mie bicicletă de zece milioane, ia-ţi şi tu ceva no name et caetera. Eu puternică în sclavie până am intrat în numiţii bani şi mi-am cumpărat lanţuri de aur, icoane-goblen şi alte lucruri trebuincioase în gospodărie. Şi-n altă zi, din banii ce au rămas, mi s-a năzărit să-mi cumpăr o bicicletă ciută, dar ciută rău, gândindu-mă că-i dau jar să mănânce şi iapă o fac. Bun, am cumpărat-o de la două alcooliste parfumate cu Trilavandă (făceam consumer research pentru serviciu în acelaşi timp) şi cu chiloţi din material sintetic aş putea să jur. Dar bietele femei n-au nici o vină că eu sunt proastă.

Cumpărată ciudata maimuţa mă lăsa plină de vânătăi de la etajul trei până jos, dar de plimbat ne-am plimbat vreo două săptămâni, cât am simţit că fac parte dintr-o comunitate (al testiculului rănit, glumea un prieten. sau eu?). Şi într-o zi roata din faţă mi s-a dezumflat direct proporţional cu admiraţia mea pentru Woody Allen. Am băgat-o în service (în balcon), am cumpărat vopsea de am făcut-o de un verde albastru mirobolant, am cumpărat şi-o pompă, numai că de fiecare dată când o umflam, roate se tot deforma.

Cu această ocazie îl sun pe nenorocitul de pe strada Baba Novac, doar el reprezenta cam 11% din motivele pentru care mi-am cumpărat bicicletă, îl întreb de-o vulcanizare, el îmi zice. Alt reprezentant de bază al speciei masculine se oferă să mă ducă cu maşina, eu accept, el NU mă duce, eu merg pe jos pe lângă bicicletă, lăsând în urmă vreo trei maţe.
- Bună ziua, mi-a murit bicicleta.
- Pompe funebre lângă cimitir, domnişoară.
Omul avea umor de cartier.
- Nu, nu, eu zic să o reînviem.
Îi explic care e hiba, mi-o desface, mi-o întoarce, îmi laudă culoarea (a ochilor sau a bicicletei, n-o să ştiu niciodată), o umflă, explodează cauciucul (deci eram la vulcanizare, ia fiţi inocenţi), pune alt cauciuc, iar explodează, aruncă janta, transpiră.
- Domnişoară, n-am ce-i face.
- Haide, domle, e o chestie cu pedale şi două roţi, nu merge doar dacă nu pot eu.
E, că e model prost, că pe dincolo, că de unde să găsească roţi de 24", hai să văd, lasă-ţi numărul de telefon, te sun eu, te sun (ca-n filmele cu sandra bullock).

Ies bocind, inund toată Baba Novac, înec vreo 10 oameni, ajung acasă, arunc o bombă pe ghenă, mă trântesc în pat şi plâng de sting, ca o beţivancă. Mâine decorăm în casă.