Încet, încet, îmi iau la revedere

de la meleagurile mele. Al meu tată, fiorosul Câinelecarelatrănumuşcă îşi scoate muierismul la vedere şi mă strânge şi mă pupă şi oftează, îmi mai dă un ban făr' să ştie mama, îmi mai face promisiuni, învaţă pe de rost numărul meu de telefon, iar mă strânge, iar oftează. Mama, în schimb, şi-a ascuţit spiritul administrativ, face liste, scoate borcane, scrie sfaturi gospodăreşti, hai hai miluţa învaţă-te ordonată! Ce-i drept, sunt dezordonată şi-mi place la nebunie (mai jos vedem biroul meu în zilele bune), e o stare constructivă pentru mine, dar nu şi pentru colegele mele de apartament, sâmbăta parcă intră zâna curăţenie în ele şi le prizează. Aici notăm teama numărul unu, nu cea mai mare, convieţuirea.

Zilele acestea toate plimbările au un soi de aer de pelerinaj, rememorez întâmplări, dialoguri, oameni. Pe de o parte toate mi-s dragi, de o drăgălăşenie în stilul cişmigiu, pe de altă parte mă apasă o îngrădire care mă face să cred că abia acum învăţ arta mersului pe propriile picioare. Vai ce patetic am zis. Vă rog, iertare, învinuiesc schimbarea de cetăţenie cartierească, de la precistancă la dristoriană. Adică de la străzi molcome, parcuri cu băncuţe, pensionari care joacă table, gospodine care gătesc peşte si friptură de porc cu usturoi, puşti minimalişti drogaţi cu diazepam, cucoane bogate îmbrăcate prost, beţivani, bărbaţi de familie cu diplomat şi logan (dacă ar fi stat în bucureşti s-ar fi numit corporatişti), oameni spirituali ca mine şi zaiţ, toate şi toţi sub aripa protectoare a Maicii Precista (pentru care vitejii oraşului au ridicat două biserici), la probabil aceeaşi eterogenitate minus maica plus faptul că nu îmi pot identifica blocul fără reperul metrou-gura-de-aer-pe-care-scrie-teroristu-pe-aleea-asta-blocul-ăsta-ultima-scară. Aşa, atât zic, mai jos poze făcute cu o sculă proastă, a patra poză e casa iuliei hălăucescu, pictoriţă de profesie, eu acolo vreau să mor.

Vecinu ăsta are un afiş cu Livada de vişini, deci vreau!

Ne auzim, fără sentimentalisme povestite prost, juro.

Da, toată lumea e desăvârşită

În această sfântă zi am încălcat regula vestimentară a oraşului mic (conform căreia anotimpul impune grosimea ţesăturii şi intensitatea machiajului, e o regulă nescrisă dar dăinuieşte deasupra noastră ca sabia lui damocles), şi-am scos de la naftalină pardesiul negru, mi-am înghesuit picioarele în cizmele rocăreşti şi-am tras un machiaj anna karina de ziceai că bântuie moartea printre leproşi. Am luat şi umbrela pe post de lance, nu ştiu de ce, dar mă simţeam ca o amazoană, cu ambele ataşamente intacte, v-o spun ca să eliminăm orice dubiu. Scopul dichiselii şi-al înarmării e pur psihologic, eu am ieşit să-mi cumpăr nişte plante în ghiveci pentru bucureşti. Două am vrut să cumpăr, una de sex feminin pe care s-o botez Svetlana şi una de sex masculin pe care s-o împovărez cu un nume cu greutate, ca Fiodor. Dacă aş fi găsit ceva pe măsura gustului meu estetic, aş fi putut să le cânt în fiecare seară I can water my plants and smoke a cigarette/ or go out for a walk/ on my own /or with friends. Toate aveau figuri de grigore şi lijia, nu m-am încumetat.

Am cumpărat în schimb de la anticariat opera poetică a lui brumaru, intactă, editura cartier, miroase a tipografie încă, 8 lei po-ma-nă! Mereu când ies din anticariat (niciodată cu mâna goală, să fie clar) gândesc că ori îs oamenii foarte proşti să dea asemenea cărţi din casă ori anticarul serveşte substanţe narcotice victimelor de la care se aprovizionează. Balanţa se apleacă înspre a doua teorie, anticarul fiind un hippiot nostalgic, acum că mă gândesc mai bine pare genul de persoană care plantează canabis în cutii vechi de măsline şi strecoară în rugăciunile de seară un doamne, fă să crească plantele pământului tău ca rodul lor să ne îndestuleze.

Apropo de roadele pământului, pe republicii cad castane într-o veselie, poac la fiecare trei minute, se rupe coaja de atâta pârg şi ies nebunele roşii şi lucioase, parcă ar fi în colţul abundenţei. Astăzi un bărbat la vreo treişcinci de ani, geacă de piele, păr unsuros, miros de crâşmă, a fost lovit direct în cap ah tuţi rasa ta a colcăit bucuria în mine, nu mă-nţelegeţi greşit, nu m-a pălit misandria, individul corespunde imaginii pe care mi-am clădit-o în jurul soţului doamnei Lica, manichiurista (foloseşte ojă proastă dar măcar nu ies cu dejtele însângerate). Animalul a părăsit-o cu un copil de 7 ani şi-un credit ipotecar, îmi povestea cu forfecuţa-n mână, am trecut printr-o spaimă soră cu moartea.

În concluzie, toată lumea e desăvârşită, peisajul încântător, evenimentele ideale.