sniff

mă simt bătrână ponosită mă întorc în bucureşti fără idei ca şi cum m-aş fi dus la şcoală cu lecţia nepregătită cu inima strânsă dacă m-aş lua măcar eu în serios acolo nu e bine aici nu prea depression days are coming, hallelujah

În rândul tocilarilor aş fi cam mediocră

Vi se întâmplă vreodată să nu vă bucuraţi de-o bucurie? Să salte lumea-n jur şi să vă zgâlţâie oau, bravo şi voi să vă gândiţi la ce aveţi în frigider? Să credeţi că aveţi ceva pe umeri, dar la final să nu fie nici o uşurare? Mie mi se întâmplă cam des, mai ales partea cu ce o fi în frigider.

Să lasăm meditaţiile metafizice lui Descartes şi să ne concentrăm asupra egzamenului de bacaloriat, pe care, nu ştiu din ce motive, dacă ar fi om, mi l-aş imagina ca Felix Grandet, cu picioare butucănoase şi respiraţie grea. Cocoana de m-a pregătit la franceză îmi dicta că l'examen du baccalauréat s'appelait autrefois l'examen de la maturite (cu accent pe ultimul e, mai ţipa şi-mi dădea cu pixu-n cap, dar astea sunt detalii :))). Ş-atunci mă pun pe benoclatul în oglinda mea cea nouă şi-mi caut vreo cută adâncă de maturitate, o privire mai înţeleaptă şi nu văd decât un om prost. Serios, m-am prostit şi ţin şi frână!(drepturi de autor, ştiu, zaiţ!) Dar fireşte, crizele mele masochiste nu sunt nimănui de folos, deci să trecem la vorbe.

Boris Tomaşevski
Oralul. Din punctul meu de vedere, probele de oral mergeau pe principiul intri bou şi ieşi erou. Fiindcă ultimul prost lua în alţi ani 9 şi cârdul lua 10. Eh, anul ăsta tind să cred că un zece a fost bine-meritat, precum şi cinciul sau şasele, nu a fost îndeajuns să te îmbraci la costum şi să ştii să citeşti, comisiile au fost luminate, au deosebit viclenia de emoţii etc. La română mi-a căzut drăgălaşul de conflict dintr-un roman obiectiv şi Boris Tomaşevski, Hegel şi Manolescu nici nu m-au lăsat să ajung la temă (pihihi, acum mă dau deşteaptă şi mă şi contrazic) şi la franceză sur l'importance d'apprendre plusieurs langues. C'est tres important, parol!

Ai putea fi învăţătoarea copiilor mei
Scrisul. Mie mi-a plăcut subiectul la română, aruncaţi cu roşii stricate că nu mă nimeriţi. Se putea face o paralelă foarte faină cu atitudinea de răspăr faţă de dumnezeire a lui Arghezi, se putea merge pe "eu cred că veşnicia s-a născut la sat" sau pe puterea de sugestie a cuvântului voiculescian. Geografia n-a fost nici un balaur, cu tot cu industria noastră sublimă iar la engleză, ca să observaţi complexitatea bilingvistului, nici un coleg nu a ştiut să facă un wordbuilding de la contend şi răspunsul era contended. Am dat filosofie în loc de sport, de teamă că nu-s îndeajuns de sexi şi am scăpat mai ieftin, if you know what i mean. De-a lungul zilelor de examen observ totuşi o evoluţie, în sensul că: în ziua 1 am rămas scârbită de colegul cu mobilul în şosetă, în ziua 2 n-am vrut să pasez o ciornă unei tipe de la pedagogic, gândindu-mă că hoţomanca ar putea fi învăţătoarea copiilor mei (ciorna a ajuns totuşi la ea, copiii mei o să înveţe acasă), în ziua trei am început să mai ajut pe unu-altu, iar în ziua a patra eram dispusă să ajut pe oricine dar nimeni nu avea nevoie.

Am luat o notă frumoasă, cel puţin aşa a zis taica, părerea mea se regăseşte în titlu. Dacă îmi pare rău că s-a terminat e pentru că de-acuma mă freacă maica cu hai, învaţă să fii gospodină. Mă voi reapuca de citit. Ba chiar am să ma uit şi la Kill Bill. Şi nu voi mai scrie (multe) posturi emo. Oare ce e în frigider?

Astăzi am păreri radicale

Oamenii care mănâncă dimineaţa pateu, la prânz covirigi şi seara cartofi prăjiţi sunt din cale afară de plictisitori, deranjant de plictisitori. Atât de plictisitori încât dacă le-ar spune cineva că în India există o limbă/dialect care nu foloseşte verbe, ei nu ar şti să răspundă decât "da, interesant".

Oamenii care fac nani după-amiază sunt nişte rataţi ai vieţii. Atât de rataţi încât dacă ar povesti ce au visat în timpul năniţei, din gâtul lor n-ar ieşi decât nişte sunete gen "yawn, yawn, yawn".

Oamenii care fac totuşi nani, dar adorm în hainele de la şcoală sunt nişte porci. Atât de porci, încât dacă cei în cauză ar fi de sex feminin, nu li s-ar spune scroafe, ci poarce.

Oamenii care se uită pe geam la vecinul care scutură o pătură şi se întreabă dacă el este fericit, aşa scuturând o pătură bazaristică, duc lipsă de viaţă. În aşa măsură încât dacă cineva i-ar suna să-i scoată în oraş, ei ar refuza de teamă să nu umple golul.

Oamenii care zic că fac nani sunt de-a dreptul insuportabili!

Astăzi, normal, am fost unul dintre oamenii ăştia.

Nostalgii şi draci

De astăzi inaugurăm categoria lacrimogenostalgică, unde nu vom aminti de perioada când Lepetit purta mărimea 36 şi putea atrage privirile unui mascul prin arătarea durligilor, ci se va discuta despre perioada liceului care se scurge încetişor dar sigur. Ca un memento pentru mine mai degrabă, veţi putea da peste subiecte precum: colegul care a spus că se sinucide dacă nu îi accept prietenia, nota 1 la geografie, cât de mult mă divinizează colegul de bancă, prietenia mea sinceră cu doamna bibliotecară, uniforma, revista clasei, chiulul în Bacardi/Tic-tac, crâşme care se întrec în stilul boem, covrigii şi cafeaua. Melancolia a fost generată de olimpiada de engleză, la care mă tot duc din clasa a cincea şi care în sfârşit mi-a adus anul trecut o finalitate mai bună decât o diplomă şi-o carte: şansa de a intra la o facultate de-amboulea.

Punctul doi. Când am draci şi nu pot să-i dezlănţui, ţuşti se pune nodul în gât şi nu-l pot desface decât dacă sparg o farfurie/ascult Peaches la maxim/mă uit la scena cu creierul din Pi/îmi imaginez că Thom Yorke e soţul meu şi eu îl înşel nesăbuit şi pur fizic cu Jude Law. Eh, astăzi mai nici una din variante nu a mers şi mai mai să comit un fapt nedemn. Am ieşit cu bellissima Andreea la o cafea, să-mi mai spună de facultăţi, yeah right, de parcă n-ar fi atâtea cutre de bârfit. Sâmbătă seara şi studenţii cu duiumul acasă, găseşte loc în barul cucului. Ne-am adus aminte de existenţa lui Retro Cafe, un fel de Lăptărie unde se duc culii să demonstreze că au ajuns şi în Piatra Gravis şi Vans. În acest loc lumea crede că ascultă muzică bună dacă ştiu versurile de la The Calling şi susţin cu convingere că Hell a fost o piesă bună. Ce mai, prea buni. Din partea mea pentru voi toţi culilor, pentru chelneriţa retro cu tenişi din Leonardo şi coafură numai bună de stricat şi mai ales pentru tine, nenea, care te crezi Junkyard şi culăciunea nu te-a lăsat să fii politicos, (aici am stat zece minute să mă gândesc ce să le urez, mai ales ca am vrut să zic m*** şi nu ştiu dacă să cenzurez, am cenzurat, ce pudică), fuc iu.

Al doilea paragraf e cam neclar, dar eu m-am descărcat. Numa' bine.

Dorme qui a vida é nada

În mine creşte şi înfloreşte o invidie de toată frumuseţea. Chiar astăzi şi-a deschis petalele şi şi-a arătat maiastra culoare bordeaux. Această specie de invidie a fost cauzată de profesoara de română care astăzi, într-o pauză de la complementul circumstanţial de timp, ne-a împărtăşit lectura actuală, si anume Mă numesc roşu al lui Orhan Pamuk, laureat la Nobel în 2006. Mi-e ciudă pentru că eu am citit doar 5 de pe toată lista trebuincioasă...şi pentru că nu ştiu nimic despre literatura turcă...şi mult mai rău...pentru că la mine pe noptieră mă aşteaptă în fiecare seară Moara cu noroc, Pescarul Amin, Creanga de aur şi alte idioţenii care se vor recitite.

Invidia faţă de fetele frumoase răsare lila, însă foarte rar pentru că nu ies din casă. Invidiei faţă de băieţi trebuie să îi rezist zilnic, pentru că la mine se concretizează într-o savană sufocantă, unde nici o sculă Husqvarna nu şi-ar face bine treaba. Mamă, dacă mă năşteai băiat, nu mai scriam prostii pe blog.

Mama lu' Marta, sa stiti ca Marta...

Ha, ce-mi place sa va pacalesc cu titluri de astea!
Nu mai pot fi amuzanta, am o scarba imensa in oase, mi-e lehamite de tot ce se intampla cu subiectele de bac, cu scoala mea, cu clasa mea, cu biletelele lui Tariceanu, cu pseudovalori, modelingi, carti mucegaite. Huo, ca m-ati amarat!

Ma enerveaza ca sistemul educational merge dupa principiul comparatiei. (Voichita este mai buna decat Pandele pentru ca e fata de profesor si s-a dus la biblioteca etc) Si daca tot este asa cum este, vreau, domle, sa se faca diferenta dintre zecele "Mihai Eminescu, eon al spiritualitatii romanesti, investeste logosul pe coordonate romantice..." si zecele "Mihai Eminescu, cel mai mare poet roman, s-a nascut la Ipotesti."

Ma enerveaza ca drumul pana la scoala e mai lung decat o melodie de la makunouchi bento.

Ma enerveaza ca un covrig e sapte mii. O paine si-o caramica, zau.

Ma enerveaza ca am vazut astazi toporasi si stiu ca vine zapada si o sa le omoare. Si toporasii n-au vrut sa ma creada cand le-am zis.

Huo!