cred că dios mio vrea să îmi spună ceva clar şi fraieră să fiu să nu îl ascult

cred că am călcat într-o balegă. Sau m-a găinăţat o pasăre in vârful capului. Cert e că de la o vreme, alături de mine se află colaboratorul şi prietenul meu imaginar, Optimismul, un individ cu tendinţe sinucigaşe dar recunoscute calităţi creştineşti. Sunt zile în care plec la opt seara de la serviciu şi cred că o să-mi dau duhul şi atunci la metrou un băiat învaţă o fată să danseze tango şi zâmbesc tembeliceşte. Sunt zile în care vreau, nu vreau, am de-a face cu oameni care plâng şi stau cu frica în sân să nu moară şi care glumesc apoi şi le strălucesc ochii de viaţă. Şi zile în care îmi vine să urlu am doar 22 de ani şi mai spre seară, în magazinul Unirea, căutând cizme rocăreşti, apare un domn cu o mare pană la pălărie, cum numai tata ar purta şi mă bucur. Sunt zile în care fentez scârboşenia cotidiană când Băiat îmi cumpără tarte cu fructe de la cofetăria Paradis şi mă plimbă cu maşina prin oraş, ascultând radio Muzical. Fără egal.