mai obosit decât ţesutul adipos al bucureşteanului de 350 de kilograme

cu cât citeşti mai multe cărţi de specialitate, cu atât ţi-e mai redus vocabularul. Aşa că n-aş putea să vă explic, în my-soya-sauce-like stil clasic, noua mea teorie cum că la metrou există mici aspiratoare care sug energia trecătorilor-prin-pasaje. Eu sunt o veterană în ale mersului prin pasaje (este unul dintre singurele lucruri cu care mă pot lăuda, am 21 de ani, for fuck's sake), dar abia lumina pascală mi-a deschis calea şi am născut teoria. Nu-mi explic altfel cum e posibil să te trezeşti de dimineaţă după 8 ore de somn pasional, să bei toate teinele şi cafeinele, să porneşti cu aceeaşi tâmpenie pe faţă de parcă ieri n-a fost tot la fel de trist, să scotoceşti în geantă după abonament, să îţi înfigi căştile în mod corect în urechi (L pe stânga, R pe dreapta), să dai play la orbecăieli şi apoi, când ieşi la suprafaţă din nou, să fii mai obosit decât ţesutul adipos al bucureşteanului de 350 de kilograme. Teoria e că ar exista mici aspiratoare în pasaje care absorb energie din oameni neprihaniţi şi nu numai, energia colectată se duce apoi în magazinele de plante şi accesorii etnobotanice şi se fabrică praful Magic. Nu am dovezi. Dar stau mărturie miile de teorii care s-au adeverit în timp, cum ar fi: oamenii din AIESEC nu sunt oameni, nimic nu e mai bun decât mâncarea libaneză, cu un peşte nu se umple un acvariu şi câte şi mai câte teorii astăzi disponibile în antologia You can still do a lot with a small brain.

P.S. pe parcursul acestui text am scris două-trei chestii în engleză (cu cât citeşti mai multe cărţi de specialitate, cu atât ţi-e mai redus vocabularul, spune poetul), mai am puţin şi scriu în stilul blogurilor culinare româneşti, daţi-mi un şut şi-o palmă pe ceafă dacă ajung acolo.