the unbearable lightness of transpiraţie-n palme

Salutări ălora doi cititori.

Cum mergeam azi pe stradă, mimând oboseala unei zile istovitoare la strungul corporaţiei, dar de fapt ascunzând un triumfător rânjet că muncesc spiţele creierului mens sana in corpore sanatoriu, am observat că bulevardul Camil Ressu e acoperit de gheaţă.

Oamenii au două reacţii faţă de gheaţă. Fie patinează cu o graţie nemaiîntâlnită nici măcar de Irina Slutskaia, fie se tem că îşi sparg capul şi atunci se strâmbă şi fac riduri între sprâncene sperând să le crească crampoane din papuci. Eu mă aflu în cea de-a doua categorie. Şi tare bine mai e! Mi-am dat seama că ador să fiu sperioasă şi prăpăstioasă, atunci simt că-s în viaţă!

Când deschid capacul de la acvariul peştilor mă aştept să îi găsesc pe toţi morţi şi cu x în loc de ochi. Dacă n-ar fi îndeajuns, fiindcă n-am învăţat zoologie, mi-e teamă când sparg un ou de ţară să nu iasă vreun făt-pui. Şi tare bine mai e cu senzaţia pe şira spinării!

Când sunt pe stradă şi văd pompierii, sigur am lăsat aragazul aprins şi a bubuit tot blocul! Când o aud pe o colegă zicând "am decât un pix", îmi imaginez că îi crăp capul şi că mă ia poliţia şi adio viaţă!

Adio, prieteni!