Antonimul de la vitalitate

Ce se-ntampla, fetelor? Ce avem?
Eu am fost în weekend la Sibiu, am prins o toamnă cum nu se poate mai frumoasă pe Valea Oltului, citesc o carte care mă amuză enorm (mulţumesc furnizorului meu boem), am nişte cizme de culoarea muştarului superbenga, am avut aseară o discuţie zemoasă cu un tip deştept (am un fetiş, recunosc), am plecat plină de idei şi tot ce am fost în stare să scriu este postul anterior? Un peu jenant.

”Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile”

Am hotărât: prefer să fiu proastă printre deştepţi decât viceversa
Prefer să fiu cea care tace într-un grup decât cea care vorbeşte despre sine
(blogul e-al meu, aici am voie şi să fac tumbe)
Prefer să mă mint decât să-mi deplâng bolile muiereşti chill fată
Prefer să fiu singură decât să construiesc un cult pentru o pseudoceva (un puţan vreau să zic băi fetelor alea care renunţaţi la prieteni-tot de dragul unui mucofan)
Prefer să vorbesc despre împletitul unul pe faţă unul pe dos decât să mai aud vreodată de raportul de proporţionalitate chirie-numărul de staţii până în centru
Prefer să nu iubesc Bucureştiul, vârsta îmi permite să fiu selectivă.

Pe mine mă-apucă dorul de casă când spăl şosete

Pe mine mă-apucă dorul de casă când spăl şosete
Pentru că e un procedeu foarte nasol
Şi mama nu se plângea niciodată
Bine ea avea maşină
Dar eu sunt tânără- un vlăstar
Şi mă plâng ca la zid, articulaţiile zaiţ!
Maică-mii nu i se face orezul terci
Şi din prosoapele ei de bucătărie nu ies bale.
Exact acum îmi vine să scriu cuvântul chiorbec
Şi porridge şi pingea
Îmi place libertatea asta blogăristică
Un fel de ce-am avut şi ce-am pierdut
Cu această ocazie mai spun că sunt curioasă dacă MunteAlb iese prin oraş
Aţi fost cumva la gară duminica asta?
Dar mă întorc iar la şosete
Am inventat un procedeu mişto
Se bagă şoseta-n mână ca o mănuşă aşa
Se ia peria de unghii
Şi se freacă cu săpun, că e mai fin.
De ce scriu aşa răşchirat, vă enervează?
Pe mine un pic, sunt wannabe.

Toccata en mi mineur

Azi dimineaţă cerul a fost de-un roşu purpuriu
Mă ducea cu gândul la asfinţitul rubicond
Expresia nu-i a mea, o pun în italic
Dacă ştii că e expresia ta, te rog să rânjeşti puţin
Acasă trebuie să fi fost mult mai frumos,
De-un frumos silenţios şi continuu
Aici era să-mi cadă o macara în cap.
Sau pe umăr, ceea ce ar fi fost la fel de grav.
Pe Bălcescu cineva borâse nasol de tot
Şi în pasaj doi copii şi un căţel dormeau lângă ventilator
Cred că aveau acelaşi vis.
Am plecat de la germană şi-am ieşit cu cel mai frumos băiat din anul I
Căuta un căcat de carte
Are un profil de madonă, dacă-nţelegi,
Aşa că mi-am permis să-i zic pussy când a zis că ascultă Damien Rice
A mai zis că nu crede că cineva a citit-o pe virginia woolf
Un bou, noroc de profil.
A dres-o cu ochii mei verzi, auzi că-s frumoşi în sensul freaky
Hai mulţam. Ne auzim.
Şi după curs am cumpărat cel mai mare cremşnit din lipscani
Tasteless
Şi dilema veche
Mi-a plăcut tratatul de chiciologie.
Că-s în Gemeni, normal.
Şi cred că sufăr de excesul critic.

Eu vă vreu

În situaţia disperată în care mă găsesc, când nu pot lega un cuvânt de altul dar nu-mi permit totuşi să-mi pierd bruma de cetitori care îmi acordă atenţie flatantă, am gândit eu că frumos m-aş scoate povestind ce am mai citit, căci au existat înaintea mea minţi luminate. Dar după mine doar potopul.

Condiţia umană mi-a uscat ficaţii, încă n-am terminat-o, şi instinctul meu de faimă christică îmi spune că e genul de carte care, după ce ai terminat ultimele pagini întrebându-te ce dracu e Gomindanul, consorţiul, etc (n-am avut timp de gugălit), ţi se înfige adânc, revenind cu frânturi de dialog, scene, sentimente despre curaj, libertate, moarte, absolut, iubire, amor, prietenie. Ei, dar dacă n-am terminat-o, nu mă apuc de dat cu părerea, mai bine vă zic de o povestire recomandată de o tanti delicată ca o cariatidă, căreia îmi tot vine să-i zic salve magistra din motive de costumaţie geometrică.

Autorului îi zice Heinrich Boll cu umlaut, neamţ el este şi a scris multe căci am văzut pe raft la bibliotecă, dar nu ştiu că n-am avut timp de gugălit. Volumul de povestiri se numeşte Destinul unei ceşti fără toartă, şi povestirii împricinate îi zice Colecţia de tăceri a doctorului Murke. Totul este de interpretat pe substrat filosofic, căci acest Murke, care avea mereu o carte în buzunar şi ţigări, trăia nişte timpuri 1984-orwelliste. Tânăr şi ascuţit, Murke lucra la radiodifuziune şi în această particulară ocazie, trebuia să taie de pe bandă cuvântul Dumnezeu şi să-l înlocuiască cu fiinţă superioară pe care o venerăm. Asta de vreo treizeci de ori într-un discurs mediocru despre artă. Pentru o piesă de teatru cu subiect religios, s-a constatat prezenţa unei stânjenitoare tăceri între replici, drept pentru care s-au înlocuit pe bandă cu bucăţile de Dumnezeu. Un minut întreg de tăcere pentru preţioasa colecţie a doctorului Murke.

Am citit povestirea într-o pauză la fântână, m-a prins atât încât nu-mi puteam ridica ochii, ştiam totuşi că se holbează cineva la mine, am sperat să fie vreun făt, când colo un chinez fără şosete. Dezamăgitor.

Am câteva suculenţe de povestit şi despre mine, sunt o dezmăţată, dar vreme este. Că nu plec nicăieri.

Noul meu motto în viaţă este "Fericiţi cei săraci cu duhul".

Some of the things that keep me bright-eyed and bushy-tailed

New York

Bristol

a good laugh (most of the times on my own)

and the unhampered search for the amoral on the streets.

The rest is silence.

Silere

N-am mai avut un net mai prost de pe vremea când corespondam prin mail cu un Acerbicus care îmi recomanda (uşor forţat) să citesc Domnişoara Christina. La vremea aceea, zaiţ coresponda cu un iceman din braşov si cu Daniel Barbatul, care eram eu de fapt. Îmi place să spun la oameni ca acest acerbicus mi-a indus pasiunea pentru lectură, deşi nu bag mâna în foc că a fost aşa. Mesajul pe care vi-l transmit eu vouă, pentru că ştiu că vă lasă reci niste amintiri la care n-aţi fost martori, e că mă gândesc mereu să scriu pe blog, dar sunt vitregită de circumstanţe. Îmi mai notez sintagme pe caiet, dar sincer nu mai ţin minte ce am vrut să zic cu " ţâţele voastre expuse ostentativ".

Un lucru pe care nu l-am înteles e faptul ca duminică la amiază era de-un pustiu cumplit pe aviatorilor. Doar eu eram, trasă-n ţeapă dar rimelată până la stele, făcându-mi ordine prin gânduri cu o lene de pisică grasă şi bătrână. De ce nu se plimbă lumea duminica? Se sperie de ploi frumoase? Se intampla ceva masonic pe undeva şi eu nu fusesem anunţată? De ce e metroul aşa de gol duminica? Nu mai am dileme in rest.

Vreau să vă mai spun ca-mi place tare la facultate, nu m-a speriat nici sala de lectură "vă rugăm nu mâncaţi în bibliotecă", "vă rugăm nu consumaţi lichide", "vă rugăm insistent nu ne mai cereţi materiale de tras la xerox", nu m-au speriat nici colegii care muştesc de creativitate tuh draga, nici domnu Dinu care a ţinut un curs de două ore despre etimologia cuvantului comunicare (auzi, muiniki din limba oscă). V-aş mai zice, dar lipsa diacriticelor ma deprimă enorm (am rezolvat-o, n-aveam somn), e ca şi cum cuvintele şi-ar pierde din suculenţă.

Am luat belete la Bonobo.

Am citit despre tăcere.

Fiecare experienţa mi se pare unică.
________________________
silere= tonalitate calmă a unei prezenţe neîntrerupte (îmi pare rău că titlurile nu au niciodată legătură cu conţinutul, aş face bine să mă îndrept)

Nu crezi?

Ce bani? Ce baruri urbane? Ce muzică selectă şi selectivă?

O dimineaţă ca asta, nenică, o cafea caldă şi prea dulce, o ţigară pe balcon, cu soarele ajuns doar până la creştetul copacilor şi frunzele căzând parcă după o neştiută coregrafie.

Cu pielea de găină, poate de la frig, poate de la altceva.

Putcă-l, tataia!* (despre crize financiare. Deja)

Scriu aici colea poate-poate îmi fac curaj s-o sun pe mama să îi aduc la cunoştinţă pervertirea mea la o coate goale şi-o linge blide. Cum să zic, mie îmi place să trec prin stări deplorabile, mi-e frică de prea mult bine şi de inevitabila platitudine care îi urmează. Ori lumea dioache rău de tot şi aşa te trezeşti peste noapte cu vreo buză umflată. Însă starea deplorabilă de acum a fost atinsă într-un timp record, m-a pălit cu o asemenea viteză de s-au zguduit pilonii moralităţii.

Cu cât mă lungesc mai mult, cu atât risc mai mult să comit diverse crime, cum ar fi să mă autoinvit la diverşi prieteni pierduţi pe coclaurii tinereţii şi să umplu fraudulos niscaiva insuficienţe. Cât m-am lungit chiar acum, tocmai am convins-o pe Ema de o datorie inexistentă, biata fată fragilă şi plăpândă, cum se îndreaptă să-şi achite dările. Am rămas fără 80 % din capital. În trei zile mari şi late, deşi jur pe roşu că eu nu-s cumpărător prost cum e Număducecapul (a achiziţionat cinci strecurători, era promoţie). Şi nici n-am intrat în vreun carrefour orbecăind după oferte gen cumpără izmana, primeşti şoseta la juma de preţ. Şi nici în plaţe, darămite în pieţe. Pur şi simplu s-au dus flu-flu, cu regretul sincer că n-am frecventat orele de economie dintr-a 11a. Puteam să strâng la pungă, acum strâng doar cureaua.

Dar să ştiţi că mă simt bine! Târguiesc pentru orice şi-mi dezvolt calităţile de comunicator. Merg pe stradă ţanţoşă şi refuz să fiu atentă la nenii cu salvaţi copiii autişti Dumnezeu să le dea sănătate, sunt studentă deci săracă! Împrumuturi nu fac şi mânânc ca vrăbiile. Sper doar să nu mânânc cu vrăbiile. Cu datoria primită de la Ema mi-am luat Condiţia umană a lui Malraux. M-am târguit mult prea puţin, cartea e prea bună să nu dau banul. Mi-au rămas bani de-o eugenie. Eugenia nu este cea mai ieftină femeie, asta să ştiţi.

Hai vă pup, mă duc să rod o ciungă veche şi să-mi sun maica.
______________________
* putcă-l, tataia!= onomatopee culeasă de zaiţ, ilustrând talentul omului carpato-mioritic de a trece peste dureri trupeşti chiorăitoare

She did not suffer from her geographic isolation

Azi noapte am visat c-a murit Andreea Marin. La modul cel mai serios, a fost unul dintre cele mai triste vise, intră in top imediat după frate-miu bucşit de copitele unui cal în timp ce se ducea să bată covoarele (respectând orarul de la bătător 15-17). De ce a trebuit s-o visez cu o seară înainte de marea mea nouă viaţă, nu ştiu, dar cred că o lume fără Andreea Marin ar fi tristă şi flămândă. Sau mai tristă şi mai flămândă.

De câteva zile bune mi-s în noua mea casă, încep să prind drag de camil ressu, dar mai ales de colţul meu, unde am încropit o noptieră turn din cărţi, dospită cu dileme vechi şi diverse măruntaie (ficaţi, plămâni, glande). Pe dumnezeu nu l-am prins de picior, mai degrabă de-un deget de la picior, rece şi jilav, dar când vorbim de divinitate nu mai avem pretenţii (uhm, totuşi, dacă se poate, doamne, fă să nu se mai uite dascălul ăla la mine ca la sulemenica, să-mi priască şi mie in rarele noastre întâlniri). Papucii din vitrina x au dispărut aşa că am făcut un compromis şi-am cumpărat nişte vulpaşini cum o să aibă probabil un procentaj de 85 la sută din populaţia unduietoare de şolduri (gay men included). Crâşma pe care o aveam eu în gând să-mi fie frumoasă şi călduroasă era Festival 39, dar de, aglomeraţie mare mon şer şi nu am acceptat şederea la nefumători întrucât numai cât am aruncat o privire şi am stricat preludiul unor tineri cu apucături sănătoase (chiar limonadă, fiilor?)

Acum de-ar fi să analizăm şi a treia dorinţă, băieţi deştepţi la facultate, trebuie să o luăm cu începutul acestei minunate zile de întâi octombrie. Am luat înţeleapta decizie de a merge pe jos din unirii până la universitate, eu n-am stare să aştept metroul, plus că tresare în mine nebănuita speranţă că o să apară un motociclist pe-un hurley şi-o să-mi zică hop in, missy. Bun. Şi-am mers îndeajuns încât să-mi stric bruma de păr pieptănat, am ajuns la universitate, figuri cunoscute nema, eu n-am dat examen, am intrat cu diplomă de olimpic. Sap eu sap până dau de stele-n groapă şi zăresc un domn consătean, moment în care mă fac roşie ca roşia. Cum să vă zic, acest nou coleg m-a zărit într-o ipostază deşucheată la plajă şi numai cât se uita la mine să-mi zică o vorbă îmi schimbam coloritul. Din fericire, nu e-n grupa mea.

În rest, fetiţe cu fundiţe, balerini şi skinny, de începea rochiţa mea neagră de la outwear să pălească. Profesorii mi s-au părut aerisiţi şi tineri. Aştept să mă înscriu la BCU.

Nu mai sunt bilete la Bonobo la Cărtureşti.

Dacă mă zăriţi pe stradă şi vi se pare că sunt eu, vă rog să mă scoateţi la o cafea.

Mulţumesc Yoli, ai pescuit blogul de la înec, după ce-am văzut că e catalogat "teen".